Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

de Claudiu Gaiu

 

Recenzie: Quentin Meillassoux, După finitudine. Eseu asupra necesității contingenței, traducere și postfață: Ovidiu Stanciu; prefață: Alain Badiou; Editura Tact, Cluj, 2014

 

Uitarea politicii

După finitudine este primul pas dintr-un proiect filosofic în descendența lui Badiou, constând în încercarea ambițioasă de a elibera câmpul filosofic de consecințele, catastrofale pentru Meillassoux, ale kantianismului. În acest fel, filosofia ar putea relua calea gândirii ființări pe care a rătăcit-o când, separându-se de știință, a apucat-o pe cărările analizei modurilor cunoașteri. Or, esența lumii, așa cum ne-o oferă știința, e de a putea fi și după moartea oricărui ego cunoscător. De drept, lumea științei preexistă, subzistă și depășește finitudinea conștiinței. Marile spații cosmice sunt indiferente dramelor umane. Stranietatea stelelor este întoarsă de filosoful francez împotriva filosofiei analitice și a fenomenologiei care pun în prim plan cunoașterea, acțiunea, mintea, conștiința sau alte sinonime ale centralității omenești. Totuși, să adăugăm imediat că autorul Criticii rațiunii pure nu e atât de străin oricărei problematici a alterității ființei pe cât ni-l prezintă eseul proaspăt tradus. Primordial în cunoașterea kantiană este diversul senzației, organizat abia apoi de formele minții în reprezentare. Această diversitate măruntă e mult mai puțin calculabilă și subsumabilă unor forme stabile decât vastele întinderi spațio-temporale evocate de tânărul filosof francez. În plus, ce e mai alter decât obiectul lui Kant? Noi nu putem avea conform filosofului de la Königsberg decât o cunoaștere a fenomenelor, obiectele în sine rămânându-ne de-a pururea străine. Știm despre obiectul reprezentărilor doar că este „ceva în genere = X”. Rămâne o indeterminare pe veci străină nouă.

Discipol al lui Badiou în gândirea contingenței, Meillassoux își încearcă propriul destin filosofic renunțând la tematizarea evenimentului, ceea ce irumpe în lume în mod incalculabil – o revoluție, de pildă – pentru a ataca în principal chestiunea legii. Legitatea nu trimite aici la speculațiile badiousiene asupra comunității politice, ci la normele filosofiei moderne a naturii. Postfața lui Ovidiu Stanciu, traducătorul, trece în revistă reproșurile aduse proiectului din După finitudine, cu precădere dinspre fenomenologie. Între critici, se spune că Meillassoux n-ar fi realizat distincția dintre atitudinea realistă privitoare la existența lucrurilor, specifică științei și simțului comun, și constituirea sensului lor prin sintezele conștiinței, obiectul de studiu predilect al filosofiei. E adevărat că prezentul manifest filosofic suspendă „diferența ontologică”, dar nu în favoarea unui realism empirist. Materialismul speculativ nu e o orbire ontică incapabilă să conceapă un regim al idealităților. Se uită că esența revoluției științifice moderne, explicate de Koyré sau Meillassoux, este matematizarea naturii. Or, matematicile nu descriu ceea ce se vede, se simte și se aude, ci ontologia însăși, la care nu avem acces decât prin intuiție intelectuală. Matematica, pentru Badiou, este limbajul despre ființă. Drept urmare filosofia este un metalimbaj, doar o meta-ontologie. La elevul său, matematicul primește sensul modern: limbajul explicării naturii. Astfel, opera lui Alain Badiou se află la capătul procesului de deposedare a filosofiei de domeniile sale inițiale. După ce științele naturii, psihologia sau economia s-au specializat ca discipline separate, iată că și ontologia îi părăsește pe iubitorii Sofiei. Filosofia este indisciplinabilă. La Meillassoux, prin întoarcerea la sursele revoluției copernicano-galileene, ea își recâștigă tacit drepturile sale presocratice: „naturalismul” de dinainte de ceea ce am putea numi, îngânându-l pe autor, contrarevoluția antropocentrică a lui Socrate. Thales, Heraclit și Parmenide au smuls ființa explicațiilor mitice și au condus o revoluție raționalistă. Apoi, un sofist atenian a reintrodus mitologia sub forma daimonilor, virtuților și altor fantome care ar popula viața interioară. Socrate și Kant ar fi cei ce înstrăinează gândirea de experiența lumii pentru a o întoarce într-un demers egocentric și antiștiințific spre ea însăși. Din această perspectivă, nu disciplinele științifice au părăsit filosofia, ci ea s-a autoizolat de comunitatea savantă. Filosofia, după doctrina materialismului speculativ, își pune din nou întrebările ultime asupra existenței și dă principiile prime ale faptelor studiate de fizică, biologie ori cosmologie. În acest sens, revoluția dorită de Meillassoux este una conservatoare, căci nu meditează deloc asupra înțelesului istoricei epuizări de conținut a filosofiei, ci vrea să revină la momentul secolelor XVI-XVII. Vrea restabilirea cartezianismului și adaptarea sa la rigorile astronomiei, paleontologiei și paleoantropologiei de ultimă generație. Lasă deoparte din Descartes întreaga problematică a egoului, gest deja înfăptuit de prima generație a discipolilor autorului Discursului asupra metodei, de Malebranche bunăoară. Și tot în aceeași nobilă descendență fuge de orice problematică politică. Ceea ce nu putem spune despre sobrul patriarh al corelaționismului, Immanuel Kant, susținător public și ferm al Revoluției Franceze, în pofida autorităților reacționare prusace. Constant în atitudinea sa, Kant salută proclamarea Republicii la Paris cu fervoare religioasă: „Doamne, lasă robul tău să plece în pace, căci a văzut mântuirea lumii!” Era în septembrie 1792! E nevoie de o cecitate politică voluntară pentru a vedea în această epocă debutul unei contrarevoluții intelectuale. E nevoie de decăderea actuală a noilor reprezentanți ai French Theory, care mai vând azi doar amintirea spiritului novator și rebel al maeștrilor lor. 

 

Sfâșit...

Căderea Bastiliei

Căderea Bastiliei

Tag(s) : #Badiou, #Meillassoux, #Kant, #Descartes, #Malebranche, #revolutie