/image%2F0509895%2F201303%2Fob_564e029bb699686ec16dff624e1bedb7_tiers-etat.jpg)
Invocarea frecventă, chiar abuzivă, a interdisciplinarității ca metodă și practică a științelor sociale își refuză regulat un moment auto-reflexiv de meditație istorică. Enciclopedismul ca expresie a Luminilor marchează tocmai acest moment în care unitatea pierdută a științei celor vechi nu era încă uitată, dar specializarea disciplinelor anunța deja disiparea cunoașterii. Enciclopedia sau dicționarul rațional al artelor, științelor și meseriilor2 este efortul vesperal de repunere laolaltă a preocupărilor intelectuale în noile condiții ale expansiunii și împrăștierii științei moderne. Vom analiza aici o cale secundară a iluminismului: încercarea de sinteză savantă a cunoașterii plecând de la gândirea culturii istorico-juridice a lui Giambattista Vico. Ea se opune și oferă o alternativă viziunii enciclopediste, care are referințele fundamentale în reînnoirea baconiană experimentalistă și empiristă a cunoașterii și în mecanicismul newtonian. În paralel cu drumul Luminilor dominante, gânditorul napoletan propune o viziune unitară a științelor mai potrivită cu ceea ce urmau să devină „științele spiritului”.
Sistemul cunoaşterii – sau Enciclopedia sub forma sa exemplară – ca finalitate a raţionalităţii savante teoretizate în secolul al XVIII-lea, conţine tentaţia constitutivă de a pune între paranteze istoricitatea cunoaşterii. Această uitare este punctul de plecare al analizelor lui Horkheimer şi Adorno3, care văd în afirmarea energică a suveranităţii individului în epoca Luminilor denegarea originilor mitice ale raţiunii. Printr-o filosofie care gândeşte noţiunile de sistem şi de istorie în acelaşi timp, Giambattista Vico (1688- 1744) se sustrage acuzaţiei reprezentanţilor şcolii de la Frankfurt şi se recomandă ca un premergător al criticii moderne a dialecticii raţiunii.4 Ca şi cei doi gânditori germani, el vede în împlinirea raţionalităţii premizele unei întoarceri la barbarie. Cu toate acestea, el nu explică încă această cădere prin esenţa calculatoare a raţiunii care îşi supune atât lucrurile naturale, cât şi forţele umane.5 Pentru profesorul napoletan, pericolul vine din individualizarea egoistă, care însoţeşte progresul cunoaşterii în toate straturile sociale. Meditaţia sa nu este desăvârşită de o fenomenologie a alienării al cărei ceas nu sunase încă, ci într-o genealogie a formelor raţionalităţii.
Menționarea dialecticii are aici o dublă semnificație. Mai întâi referitor la sensul pe care această veche artă greacă îl primește la Horkheimer și Adorno în analiza conceptului de Aufklärung: mitul este deja rațiune, iar rațiunea recade în mitologie.6 Cei doi analizează mitul ca produs precoce al rațiunii și marșul auto-devorator al acesteia din urmă ca producătoare și denunțătoare de utopii până la aneantizarea proprie. Or, departe de tonul de urgență impus de catastrofele secolului XX, Vico este atras la rândul său, de orginile obscure ale umanității și elaborează o teorie a apariției raționalității științifice moderne și a pericolelor ce o însoțesc. Uzajul conceptului de „dialectică” la primii doi autori își are rădăcinile în idealismul german. În Enciclopedia Științelor Filosofice, Hegel definise dialectica prin „sufletul mișcării”. Orice realitate apare mai întâi determinată, limitată. Efortul intelectului este cel de a conferi determinații clare, repere evidente pentru identificarea și clasificarea obiectului. Dialectica este momentul secund al rațiunii, care succedă gândirea intelectului. Rațiunea remarcă, mai întâi prin reflexie, relațiile în care se află obiectul și mai apoi trecerea acestuia în opusul său. Exemple oferite de autor sunt plastice și grăitoare: schimbarea locului planetelor; trecerea de la momente de dezorganizare anarhică la despotism și invers; expresia desnădejdii printr-un surâs sau a bucuriei nemărginite prin lacrimi.
Pentru Hegel, Luminile sunt un moment abstract al vieții spirituale, o mișcare intelectuală de identificare și clasificare a obiectelor și intereselor savante. Prin urmare, Encilopedia nu va fi decât o simplă alipire a științelor, laborioasă repunere laolaltă a unor cunoștiințe dispersate și neterminate, deoarece autorii săi au fost incapabili să vadă rațiunea comună care reunește acest tot. Reducând Luminile la critica superstiției și lupta împotriva Bisericii, idealismul german ignoră un instrument epistemologic elastic, enciclopedia ca „sistem fără totalitate” și care nu emite pretenția unei viziuni complete și a arogante a realității.7 De partea sa, Vico, absent din cursul hegelian de istoria filosofiei, este gânditorul preocupat de devenire și de transformările petrecute de la structurile sociale patriarhale și ierarhice la republicile populare egalitare și recăderea acestora în barbarie în absența impunerii unor monarhii luminate. Dar spre deosebire de Hegel, nu Rațiunea conduce aceste transformări, ci Istoria. Știința Nouă povestește evoluția intelectuală a umanității, din care teoria savanților este doar o formă particulară și nu culmea are oferă o perspectivă asupra întregului parcurs. În opoziție cu Enciclopedia, el nu urmărește realizarea unui sistem al lucrurilor, ci a lucrurilor advenite în istoria oamenilor.
Ştiinţa Nouă (1744)8 a lui Giambattista Vico conţine proiectul unei organizări generale a cunoştiinţelor omeneşti şi un dicţionar al ideilor produse de umanitate încă de la primele sale gângăveli. Formate în cadrul unei ştiinţe erudite a legilor şi a pasiunii pentru literele clasice, ideile lui Vico merg împotriva viitoarei Enciclopedii franceze (1751). Pe de o parte, obiectul său este în principal lumea civilă a instituţiilor sociale şi politice. Pe de altă parte, reconstituirea devenirii umane impune metode străine spiritului Luminilor trasalpine: Vico contestă utilitatea explicaţiei analitice, incapabilă să observe forţa generativă a conceptelor şi să surprindă cursul istoriei. După acesta, raţiunea sintetică trebuie să depăşească iluzia unei opriri a evoluţiei naturii, care ar putea fi supusă unei anatomi savante. În consecinţă, investigaţiile sale asupra ordinii cunoaşterii nu se împlinesc într-un Mapamond al ştiinţelor. Cartografia epistemologică a lui d´Alembert este astfel concurată de o cronologie a spiritului omenesc. Este adevărat că „Discursul preliminar” al Enciclopediei debutează cu o încercare de „genealogie” a cunoștiințelor umane. Însă această întreprindere este o reconstituire ideală bazată pe o disecție rațională a cunoașterii umane ce pleacă de la lucrurile simple și imediate spre cele mai complexe și spirituale. Elementul temporal este exclus, căci timpul nu urmează în mod obligatoriu avansarea spre generalizare a logicii. „Geneza” rațională, previne autorul „Discursului preliminar” (d´Alembert ?), trebuie completată de harta științelor, a cărei obiectivitate este asigurată de plasarea într-un punct cât mai înalt cu putință,9 metaforă a abstratizării. Viziunea lui Vico nu confundă observarea evoluției cu rescrierea ei din punct de vedere rațional. Originea și transformarea instituțiilor omenești este un obiect mai apropiat de capacitățiile umane de cunoaștere decât natura fizică, descompusă și recompusă cu cele mai exacte instrumente intelectuale. În cazul din urmă faptul istoric este mereu pus în dificultatea de a fi justificat și acceptat, dincolo de accidental, ca dat științific. Afirmarea vichiană a specificității analizei științifice a evoluției umane va fi recuperată destul de târziu de tradiția germană a științelor spiritului, de la Dilthey la Weber, nu neapărat în raport cu opera gânditorului italian. Prin școala germană, această educație a privirii savante se resimte și în cultura română. A. D. Xenopol, chiar într-o critică a neajunsurilor sistemului enciclopedist al științelor, recuperează istoria, nu ca o disciplină a memoriei, ci ca pe „una din cele două modalități universale de concepere a lumii, lumea succesiunii, față de lumea repetiției.”10 Putem citi în această diviziune critica științelor spiritului adresate unei filosofii care a luat ca model repetarea legică a fenomenelor naturale, pierzând din vedere originalitatea faptului istoric și natura consecutivă a evoluției umane. În plus, definirea istoriei ca perspectivă, înainte de a-i acoda statul de știință particulară poate fi un ecou al ambițiilor totalizante a lui Vico.
Sistematizarea datelor în Știința Nouă este asigurată de o viziune istorică şi filosofică a dreptului. Ştiinţa legilor şi a cutumelor pare să destituie metafizica din rolul său de organizatoare şi fondatoare a ramurilor cunoaşterii omeneşti. Dificultăţile cititorului contemporan sunt legate de naşterea dificilă a ştiinţelor sociale dintr-o critică radicală a modelului ştiinţelor naturii. Acuzând parţialitatea savanţilor care s-au aplecat doar asupra realităţii opace a lucrurilor naturale, Vico pune în prim plan transparenţa instituţiilor create de om. În ochii săi, diferitele sisteme ale naturii şi metafizicile corespunzătoare nu sunt decât produse recente ale spiritului omenesc. În căutarea operelor originare ale umanităţii, adică a formelor sociabilităţii, Vico îşi aproprie terenul rezervat erudiţiei ştiinţei juridice. Ambiguităţile textului provin din ocultarea transformării unei cunoaşteri destinate să susţină autoritatea prin formarea de magistraţi şi aplicarea justiţiei într-o istorie critică a legitimităţii puterii. Deţinând criteriul a ceea ce este just şi injust, ştiinţa nouă ne relevă raporturile de forţă în societate în fiecare etapă a istoriei. Opera de căpătâi a lui Vico dezvoltă ideea unui sistem al dreptului natural al popoarelor care organizează o teologie civilă şi raţională a Providenţei, o filosofie a autorităţii, o istorie a ideilor omeneşti, o artă critică a genezei noţiunilor şi o ştiinţă a principiilor istoriei.11 Ambiţia de a prezenta principiile unei ordonări complete a cunoştiinţelor umane, care animă Ştiinţa Nouă, este anticipată în scrieri anterioare, care vizau o reformă a învăţământului în jurul unui „sistem unic al tuturor disciplinelor”12 Mai târziu în Dreptul Universal, Vico este mereu în căutarea unei enciclopedii.13 Dacă acest ultim termen va fi abandonat, ideea unei cunoaşteri complete rămâne constantă în gândirea vichiană.
Întrebarea care ne va conduce prin labirintul Ştinţei Noi este aşadar cea a ordinii cunoştinţelor umane, decriptată pornind de la principiile sistemului juridic universal al lui Vico. Această cunoaştere nouă a universului uman organizează sinteza între conceptualizarea filosofică şi cercetarea istorico-filologică. Ea reclamă o nouă logică aptă să dea seama de articulaţile poeziei şi mitului.
În Autobiografia sa, Giambattista Vico rescrie procesul constituirii sistemului său. În primul rând, el limpezeşte orizontul viziunii sale. El admiră efortul teoretic sublim al grecilor, care au lăsat umanităţii cele mai fine instrumente conceptuale. Însă, pentru el, metafizica elină îşi găseşte încoronarea în cultura istorico-juridică latină. Tentativa de a găsi în filosofia primă a lui Aristotel, apoi în cea a lui Platon, bazele eticii, trezeşte în el, „fără să-şi dea seama”14, intenţia de a concepe „un drept ideal etern”15, potrivit pentru a domni peste o cetate universală. Practica metafizicii îndepărtează pe gânditor de geometrie şi de logică, discipline care constau în observarea atentă a „lucrurilor mărunte”,16 preocupare care ne face să pierdem din vedere categoriile fiinţei. Contrar spiritelor analitice, amatorul de metafizică va găsi astfel satisfacţie în lectura oratorilor, istoricilor şi poeţilor care surprind raţiunea comună fără a ceda abstracţiei. În consecinţă, dacă Vico datorează platonismului ideea unui drept universal, el va căuta realizarea acestuia mai degrabă în jurisprudenţa romană. În al doilea rând, Vico plasează în această perspectivă operele care fac să se nască în el ideea unei cunoaşteri insolite. Eroii formării operei vichiene sunt Platon şi Tacitus. Mai târziu li se vor adăuga Bacon şi Grotius. Fiecare incarnează o idee care va fi dezvoltată ulterior în gândirea lui Vico. Dacă Platon este personificarea înţelepciunii conceptuale a tradiţiei greceşti, Tacitus reprezintă spiritul metafizic care ştie să vadă realitatea sub genurile filosofice. Discipolul lui Socrate ne expune o morală normativă, a omului aşa cum ar trebui el să fie. Istoricul latin consideră omul real în acţiunea sa politică. Vico însuşi precizează că admiraţia pentru cei doi autori reprezintă începutul Ştiinţei Noi ca „istorie ideală eternă”, schema destinului particular al fiecărei naţiuni.17 Cancelarul Francis Bacon incarnează ideea enciclopedică a unei cunoaşteri care conţine toate ştiinţele în scopul de a constitui o Republică universală a Literelor.18 Dar Vico sublinează că în ciuda clarviziunii autorului lui Novum Organun, un domeniu important a scăpat proiectului său: ansamblul vieţii civile şi istoria tuturor naţiunilor. Până la urmă, Vico atribuie lui Grotius propriile sale intenţii de a transforma jurisprudenţa într-o metafizică civilă care cuprinde toate celelalte discipline savante. Astfel, ştiinţa a cea ce este drept şi nedrept reuneşte cunoaşterea conceptuală cu cea a istoriei fabuloase şi a gramaticii limbilor savante. Prin meditaţia asupra principiilor legilor, sistemul baconian care reunea toate disciplinele este metamorfizat într-un sistem al dreptului universal. Rolul catalizator al ştiinţei juridice se fondează pe o înţelegere lărgită a dreptului, ca studiu al ansamblului instituţiilor create de om.
„Hugo Grotius, în schimb, crează un sistem de drept universal care cuprinde toată filosofia și toată filologia, în ambele părți ale acesteia din urmă, așadar cuprinde atât istoria lucrurilor, fie ea legendară sau sigură, cât și istoria celor trei limbi savante ale antichității, ajunse la noi prin intermediul religiei creștine”19
Exită în scrierile lui Vico o ambiguitate între uzajul expresiilor „Republica literelor” şi „cetatea eternă a omenirii”, prima bazată pe o cunoaştere enciclopedică a tuturor disciplinelor, cea de a doua fiind rezultatul istoriei omenirii expusă în Ştiinţa Nouă. Înţelegerea noastră ar avea de suferit dacă ne-am grăbi să tranşăm acest echivoc.
Res publica litteraria este formula prin care începând din secolele XV-XVI, dar cu precădere în secolul al XVII-lea este denumită reţeaua savantă prin care ştiinţa se diseminează. Consistenţa acestui stat intelectual este asigurată de circulaţia operelor, de corespondenţă, de biblioteci şi cabinete de curiozităţi şi, în fine, de „voyages littéraires”, pelerinaje savante dedicate cunoaşterii somităţiilor vieţii culturale, academiilor locale sau copierii manuscriselor rare. Limbiile sale oficiale sunt latina şi franceza. Republica literelor evocă în mintea participanţilor statul filosofic platonician, iar titulatura este purtată de numele unor jurnale printre care cele mai celebre sunt Nouvelles de la République des Lettres (1684-Amsterdam) şi Histoire critique de la République des Lettres (1712-Utrecht).
Chiar dacă nu este un personaj de rang înalt al Republicii, Giambattista Vico participă şi mai ales suferă de pe urma ei. Face parte în tinereţe din diverse academii napolitane (Accademia Degli Infuriati şi Accademia Palatina apar în Autobiografie) şi frecventează anumite saloane literare (cel al avocatului Niccolo Carovita, în particular). Apoi urmăreşte cu îngrijorare, entuziasm sau revoltă ecourile pe care filosofia sa le are în diverse dizertaţii şi jurnale spaniole, olandeze, germane şi italiene. Dar Republica literelor şi Republica universală a umanităţii sunt şi obiectul unor teoretizări legate de asimilarea lui Platon şi Bacon ca figuri tutelare ale formării sale. Cancelarul englez are în favoarea sa şi o experienţă politică îndelungată care-l recomandă pentru reunirea celor două idealuri. Departe de imaginea frivolă a statului intelectual redus la un sistem de coduri şi relaţii, cu care ne-a obişnuit istoria culturală recentă20 pentru Vico reprezentarea acesteia este dată de ramificaţia şi împlinirea diverselor discipline:
„... Bacon lipseşte şi romanilor, şi grecilor; căci un singur om a fost în stare să vadă câte lucruri lipsesc în lumea literelor, şi câte ar trebui descoperite şi promovate; iar în ce priveşte lucrurile care există, el a arătat care şi câte sunt defectele neapărat de înlăturat; şi niciun sentiment special de afecţiune faţă de o anumită doctrină pe care ar fi profesat-o, sau aderenţa la o anumită sectă, nu l-au împiedicat de a face dreptate tuturor ştiinţelor – păstrând rezerve numai faţă de lucruri, puţine, care jignesc religia catolică, ceea ce i-a îngăduit să se adreseze tuturor ştiinţelor cu îndemnul ca fiecare din ele să aducă ceva de al său în acea sumă care constituie republica universală a literelor.”21
Împlinirea pe care o aduce Bacon modernilor şi care nu are echivalent în lumea antică este ideea enciclopedică de reunire şi stabilire a raporturilor între ştiinţe. În schimb de la Platon preia ideea cetăţii eterne, formă ideală de organizare a treburilor omeneşti. Enciclopedia şi Statul Ideal puse laolaltă dau istoria omenirii aşa cum este ea narată de Ştiinţa Nouă. Concluzia operei enunţă această istoricizare: cetatea eternă există şi este devenirea civilă a oamenilor, urmărită de autor. Cunoaşterea acestor transformări, oglinda intelectuală a istoriei naţiunilor este împlinirea sistemului ştiinţelor.
Sinteza dintre filosofie şi filologie este aşadar una din premisele împlinirii sistemului dreptului universal ca formă a Republicii Literelor. Această reuniune se produce pornind de la o descompunere critică a celor două discipline, în vederea preschimbării lor într-o sumă a cunoştiinţelor omeneşti. Vico reproşează filosofilor de a nu îşi fi supus argumentele probei realităţii constatate de filologie şi filologilor de a nu se fi preocupat niciodată de interpretarea constatărilor lor în lumina raţiunii filosofice.22 Filosoful prin studiul genurilor este capabil să reproducă şi să stăpânească prin reprezentare faptul, rămas neexplicat în observaţia filologilor. Privilegiul organizaţiilor civile constă în originalitatea lor. Ele nu sunt simple mimesis a naturii. Natura creatoare a omului se manifestă în mod veritabil în lumea civilă – în instituţiile fondate de către el pentru a pune în act sociabilitatea sa naturală. Jurisprudenţa vichiană constă în descrierea genezei organizaţiilor civile.23 Ea reclamă o artă critică nouă, capabilă să investigheze adevărul asupra fondatorilor naţiunilor. Această hermeneutică este împlinirea acordului dintre filosof şi filolog. Filosofia descoperă un nou domeniu, cultivat până atunci de filologie, care reuneşte studiul fenomenelor depinzând de libera voinţă a omului, ca istoria, limbile şi moravurile naţiunilor. Obscuritatea începuturilor vieţii civile şi diversitatea manifestărilor sociale au constituit principalele obstacole în faţa transformării filologiei în ştiinţă. Până acum ea se mulţumea cu colectarea evenimentelor şi constatărilor. Mulţumită sistematizării filosofice a observaţiilor sale, ea poate de acum să revendice un loc în cetatea ştiinţelor. Această înnobilare academică a filologiei se datorează conversiunii certitudinii faptului, susţinut de o autoritate, în adevăr luminat de raţiune. Distincţia dintre certitudine şi adevăr reflectă diferenţa dintre o poziţie certificată de o putere externă (simţurile, cutuma, autoritatea politică sau religioasă) şi cunoaşterea dezvăluită de intelecţie. Filosofia raţionalizează instanţele nonreflectate care guvernează viaţa obişnuită. Incertitudinea introdusă în viaţa umană prin existenţa liberului arbitru este compensată prin autorităţile instituite de „simţul comun”. Această noţiune descrie pentru Vico o judecată fără reflecție care caracterizează un popor, o naţiune sau genul omenesc în totalitate.24 Astfel Ştiinţa Nouă devine analiza genezei raţionalităţii. Ea caută în mărturia limbilor preistoria spiritului omenesc. Giambattista Vico inaugurează prin aceasta o filosofie care se interesează de viaţa spirituală care precedă apariţia scriitorilor şi învăţaţilor.
Ştiinţa Nouă operează o diviziune în câmpul experienţei umane în două părţi: pe de o parte raţiunea, care produce ştiinţa adevărului şi pe de altă parte, voinţa care dă naştere conştiinţei certitudinii25, obiect al cercetărilor filologice. Pentru Vico, conştiinţa este interiorizarea regulilor civile şi sediul experienţelor sensibile. Ea este pusă în joc de alianţa dintre filosofie şi filologie, care conduce la o explicare raţională a acceptării instituţiilor sociale. Experienţă psihologică tardivă, ulterioară reprezentărilor sensibile şi asimilării raporturilor comunitare, conştiinţa individualităţii caracterizează o vârstă matură a reflecţiei personale şi a istoriei umane. De aceea fondarea carteziană a ştiinţei pe certitudinea existenţei subiectului gânditor nu poate servi ca punct de plecare pentru o ştiinţă a societăţii.26
Căutarea adevărului științei despre natura comună a națiuniilor cere noi baze filosofice și noi articulații logice. Aceste principii novatoare dau seama de raționalitatea socialului, care se exprimă în mod diferit de-a lungul epocilor istorice. Manifestarea lor luminoasă sau obscură marchează umanizarea respectiv întoarcerea la barbarie a comunitățiilor. Născut în mijlocul convențiilor care organizează viața în comun, omul este supus unei educații care începe înaintea folosirii cuvintelor. Evoluția personală, ca și istoria națiunilor, este desfășurarea rațională a sensului originar al reglementărilor civile. Transformarea instituțiilor sociale din entități impuse de autoritatea comunitară în formule raționale, orientate de binele comun deschide spațiul unei cercetări generative. Genealogia filosofică vichiană se fondează pe câteva principii de metafizică. În Elementele doctrinei sale, Vico precizează că natura lucrurilor este originea existenței lor, în timpuri particulare și sub condiții particulare.27 Dacă temporalitatea și maniera ivirii lor nu se schimbă, obiectele își vor păstra identitatea. Proprietățile inseparabile ale subiectului trebuiesc produse de circumstanțele și modificările nașterii lucrurilor. Aceste principii de filosofie primă deschid porțile unei cercetări asupra tradițiilor populare apărute și menținute încă de la geneza națiunilor. Recunoaștem în spatele viziunii dinamice generative a Științei Noi o utilizare remarcabilă a discursului operaționalității din metafizica clasică.
Pentru a contempla genurile și a înțelege plecând de la aceste entități logico-metafizice, generarea faptelor, Vico făcuse odată cale întoarsă spre înțelepciunea eleată a lui Zenon.28 Astfel, foarte vechea înțelepciune a italienilor se fonda pe calitățiile creatoare ale conceptelor. Știința produce adevărul pornind de la cunoașterea modelelor ideale ale lucrurilor. Aprehensiunea prin sinteză a conceptelor ne dezvăluie toate particularitățile și accidentele pe care ele le pot cuprinde. Giambattista Vico ne conduce într-o epistemă leibniziană în care noțiunea de Alexandru sau noțiunea de Iulius Cæsar cuprind întreaga viață a cuceritorului Asiei sau cele mai mărunte acțiuni ale dictatorului Romei.29 Vedem mai clar una din sursele concepției vichiene a universalilor fantastici. În teoria miturilor, Vico explică personajele fantastice prin personificarea unei noțiuni. În starea prefilosofică a gândirii spiritul uman nu poate formula ideea unei înțelepciuni a vieții sociale și civile altfel decât prin intermediul legendelor despre Mercur Trismergitul.30 La fel, în spațiul poeziei, figura lui Goffredo eroul lui Tasso, conține adevărul metafizic al noțiunii de "războinic”. Personajele istorice nu pot corespunde decât imperfect universalului poetic reprezentat în imaginarul comun de eliberatorul Ierusalimului. Poezia funcționează conform mecanismului mitologic: ea excită o raționalitate ancestrală, care rămâne în noi în ciuda educației filosofice. Adevărul său este de a exprima universalitatea prin singular, grației capacității simbolice. Poezia nu este o delectare a spiritelor cultivate. Ea este expresia primă a limbilor articulate, în care sunetul afectelor este strunit de ritmul cântului și de rima versurilor. A fost nevoie de efortul eliberator al filosofiei pentru a permite prozei să se desprindă de cadențele pulsiunilor. Vico transferă noțiunile complete de Alexandru, Cæsar sau Homer din spațiul intelectului infinit și divin în lumea tradițiilor culturale, populare sau savante. Vico rezolvă cearta asupra locului nașterii lui Homer dând dreptate tuturor polis-urilor revendicând această onoare. Homer nu are o identitate fizică certă, ci este o idee poetică.31 El încarnează înțeleptul lumii precivilizate, epopeile sale conținând istoria mitică a Greciei vechi și sedimentele mai multor vârste ale umanității eroice.32
Trecerea de la noțiunile ideale eterne, prezente în mintea divină la ideile poetice produse de viața socială a popoarelor surprinde o dublă mișcare. Mai întâi inaugurarea unei filosofii critice care denunță onto-teologia marilor sisteme ale secolului al XVII-lea. Noua filosofie iluministă renunță la ambițiile predecesorilor săi de a pune sistemul naturii pe fundația unei teologii raționale. Apoi Vico face un pas înaintea enciclopedismului, epurând din doctrina sa nu numai mecanismele de funcționare a unui Dumnezeu rațional, ordonator și conservator al Universului, dar și consecințele sale ideatice: individualizarea radicală a omului ca oglindă divină, eul abstract în numele căruia se face clasificarea științelor și a lumii, chiar și după ce a fost abandonat orgoliul de a avea acces la planurile Providenței. Problema clasicilor era de a desprinde creatura de acțiunea divină și de a-i conferi o relativă autonomie. Odată împlinit acest deziderat, individul teoretic, edificat asupra căilor și a subtilităților Creației subzistă în toate paradigmele științifice moderne. Ruptura lui Vico de filosofia primă a Marelui Secol este conținută în itinerariul parcurs de la Antiquissima Italorum Sapientia (1710) la Scienza Nuova (1744). Profesorul de retorică napolitan deconstruiește puțin câte puțin bazele acestei concepții. La început, problematică este chiar încercarea sa de a situa rădăcinile metafizicii în solul limbii latine. Punctul de plecare este enunțarea convertibilității dintre adevăr și fapt. Veridicitatea este dată de capacitatea de a înfăptui, de creativitate. Această filosofie ascunsă, moștenitoare a tradițiilor savante ioniene și a teologiei etrusce, este înrudită cu filosofia leibniziană a substanței active. Pentru Leibniz substanța sau noțiunea individuală de Cesar își exprimă libertatea prin afirmarea de sine, dezvăluirea treptată a calitățiilor cuprinse de genul său: victoriile galice, trecerea Rubiconului, suprimarea libertății romane, etc. Pentru vechii latini ai lui Vico cunoașterea adevărului însemna capacitatea de a reproduce reprezentarea mentală sau fizică a genului ales. Dacă, de pildă, Cæsarul leibnizian descrie prin viața sa voința divină condensată în conceptul său, știința vechilor latini se probează prin puterea de a oferi un exemplar al noțiunii vizate. De unde, concluzia privitoare la caracterul formator al științelor și artelor teoretice, în raport cu cele bazate pe analiza experienței.
În Știința Nouă, rolul acestei minții divine, care a lăsat în intelectul uman prototipurile conceptuale va fi preluat de instituțiile sociale. Formele sociabilității naturale vor fi ulterior explicitate într-un proces de raționalizare care transformă însăși modelele viețuirii în comun. De la tratatul de etimologie speculativă va rămâne însă definitiv cucerită poziția conform căreia adevărul este definit de producerea sa.
„Omul de știință cunoaște lucrurile în măsura în care le știe face.” - spun și Horkheimer și Adorno.33Savantul modern postulează unitatea materiei pe care o domină pentru aputea să o reconstruiască prin instrumentele sale intelectuale. Substituția obiectului real vizat de operația vrăjitorului cu marca acestuia (fire de păr, excremente, urma tălpii) sau înlocuirea victimelor umane ale sacrificiului cu un animal – include o generalizare, dar caracterul magic ori sacru al acțiunii este conferit de unicitatea momentului, a alesului și al substitutului, pe când iepurele de laborator este jertfit în numele speciei sale sau a regnului total al viețuitoarelor și în condiții experimentale ce au o valoare generică. Aici putem completa textul german prin finețea vichiană care observă că obiectul sacrificat este o idee poetică, adică un singular care exprimă universalul. Mai consecvent decât cei doi sociologi germani în urmărirea dialecticii mit/rațiune, textul lui Vico nu este defel contaminat de ideea că practicile magice ar fi o expresie vetustă, iar știința modernă o dominare condamnabilă a naturii. Ambele ipostaze sunt considerate de el ca manifestări umane în egală măsură demne de interes filosofic.
Inducția și analogia,34 fundamentele dobândirii de cunoștiințe noi, nu sunt posibile decât prin accesul prealabil la un universal. Însă ideea care permite generalizarea și asimilarea nu este o noțiune înăscută, oferită omului în cea de a șasea zi a Genezei. Ea este expresia poetică a realităților sociale. Preotul, războinicul, rapsodul sunt figurile care dezvăluie structurile vieții ancestrale. Eroii exemplari care populează legendele nu sunt falși dacă atenția noastră este orientată spre adevărul ideal exprimat de aceste personaje.35 În consecință, prima ramură a logicii vichiene trebuie să fie mitologia.36 Cu ajutorul acestei discipline, noi putem aduce la lumină adevărul fabulelor care reprezintă istoria națiunilor păgâne și originea științelor. În zorii civilizației, omenirea nu avea alte mijloace pentru a își nara destinul decât miturile. Pentru a răspunde nevoilor lor și căutării utilului, strămoșii noștri au creat științele. Dar primul limbaj savant nu este distinct de cel al primelor istorii fabuloase. O astfel de cercetare revelează natura poetică a omului.37 Transformările implicate de procesul de raționalizare aruncă în uitare sensul originar al miturilor. În lumina criticii lui Vico, legenda lui Dafne urmărită de Apollon nu poate fi istoria unui vulgar viol, ci povestirea fabuloasă a instituirii mariajului, unul din principalele instrumente civilizatoare de reglementare a pasiunilor.38 Pentru studiul acestor modificări a structurilor psihologice profunde, gânditorul face apel la etimologie. Lentoarea evoluției moravurilor și a instituțiilor este conținută de limbi. Etimologia nu este concepută ca o ramură a lingvistici. Ea se constituie ca o arheologie a straturilor naturii omenești și a formelor sale sociale.39 În cuvinte noi citim istoria naturii umane, care a luat rând pe rând chipul cruzimii, al severității, al bunăvoiței, al delicateței, și, la final, cel al corupției. Fundamentul căutării etapelor vieții este observația dezvoltării atenției primare a omului pentru propriul său corp, apoi pentru proprietățile corporale, iar la urmă pentru spirit și suflet.
Ancheta mitologică și etimologică este întreprinsă pe terenul simțului comun, acest asamblaj de idei populare împărtășite de toate comunitățile. Ea constată un număr de opinii identice între popoare care nu au întreținut niciun comerț între ele și concluzionează existența unei naturi comune a națiunilor. Această natură universală a umanității este structurată de un „dictionar mental”, origine a tuturor limbilor articulate.40 Vocabularul mental descrie istoricitatea naturii umane. El începe cu hieroglifele simbolice care au format scriitura corporală, prima formă de comunicare a popoarelor în absența unei limbi articulate și merge până la noțiunile filosofice, fabricate de metafizică. Pentru a fi sigur că aceste categori ale filosofiei nu sunt simple abstracțiuni, fără corespondență în realitatea umană, Știința nouă examinează geneza lor. La o primă vedere, formulele dreptului sunt o simplă aplicare a artei critice vichiene. Sensul comun conține certitudinile dreptului natural, care constituie substanța universală a jurisprudențelor locale. Filosofia este chemată să limpezească adevărul conținut în certitudinile justiției. Pentru că sociabilitatea este trăsătura umană esențială, care dă seama de constituirea lumii civile, dreptul câștigă o poziție privilegiată în constituirea proiectului enciclopedic vichian. Istoria nu confirmă ipoteza unei existențe solitare a oamenilor, prealabile instituțiilor sociale.41 Această observație pune în dificultate tradițiile filosofice și psihologice care au construit noțiunea lor de umanitate plecând de la individul izolat. Generat în mod direct din natura comună a națiunilor, dreptul natural reflectă o realitate care a precedat abstracția filosofică a individualității umane. Ca toate aspectele vieții, istoria dreptului urmează etapele raționalizării. Legislația naturală parcurge în primul rând „vârsta divină”, când credința de a trăi sub guvernare cerească organiza justiția în raport cu auspiciile și cu oracolele. Ea cunoaște mai apoi „vârsta eroică”, adică a aristocrațiilor dominante care oprimă o plebe considerată în mod natural inferioară și în mod esențial diferită. În fine, urmează, „vârsta dreptului” aplicat în mod universal unei umanități considerate egale prin participarea ei cetățenească la lumea culturii.42 Desacralizarea dreptului semnifică trecerea de la certificarea sa prin instanțe exterioare la acceptarea sa prin lumina interioară a rațiunii. Inițial legile sunt respectate în virtutea unei autorități certe.43
Pentru a pune în lumină jurisdicțiile primelor societăți, Știința Nouă se transformă într-o „filosofie a autorității” care conduce anchetele sale dincolo de apariția textelor scrise.44 Ea reconstituie formule judiciare care au funcționat în timpurile poetice: războaiele sfinte, duelul, marcarea hotarelor. Autoritatea este inițial asigurată prin teroare și forță, exprimată prin religia unui Jupiter fulgerător.45 Această autoritate divină este urmată de autoritatea omenească, sub forma unei puteri a omului asupra pulsiunilor sale. Noțiunea de efort (conatus), este scoasă din contextul explicațiilor primelor principii ale naturii. Ea este invocată aici pentru a ilustra capacitatea omului de a stăpâni și orienta mișcările corpului și ale pasiunilor acestuia.46 Astfel omul descoperă libertatea voinței sale. Până la urmă, abandonând rătăcirea bestială, omul concepe o nouă formă de autoritate fondată pe dreptul natural schițat în jurul apărării proprietăților, rezultate din procesul de sedentarizare. Vico reproșează celorlalți teoreticieni ai dreptului natural – Grotius, Pufendorf, Selden – de a nu fi remarcat începuturile nescrise ale doctrinei lor. Puțin interesați de geneza dreptului, ei nu au văzut diferențele între cele trei vârste ale umanității: jurisprudența ca interpretare a ordonanțelor divine de către poeții teologi; legislația implacabilă apărând interesele castei nobiliare a eroilor; și în final justiția în mod uman universală, orientată de grija pentru adevăr. În sens vichian, știința dreptății și a nedreptății cuprinde ansamblul istoriei omenești.
Ştiinţa Nouă depăşeşte prin sinteză diviziunea intelectuală dintre empirismul filologic şi raţionalismul filosofic: certitudinea faptului este transfigurată în adevăr prin producerea sa plecând de la concept. Această dezvăluire a entităților raţionale prin acţiune – în interiorul spiritului prin reprezentare, iar în exterior prin instituţiile civile, relevă de o mişcare poetică. Simţul comun conţine în mod latent formele sociabilităţii. Împlinirea rațiunii intelectuale a naţiunilor prin descoperirea interesului comun corespunde revelării suveranităţii indivizilor. Este primul pas spre dezintegrarea socială prin individualism. Viziunea luminii raţionale, ca amiază a vieţii naţiunilor constituie caracterul tragic al Ştiinţei Noi, revelator al dialecticii raţiunii.
Ştiinţa Nouă conţine astfel proiectul unei enciclopedii a cunoştiinţelor omeneşti ordonate în mod cronologic. Sistematicitatea sa se fondează pe un punct de vedere diacronic. Ea se prezintă ca o arheologie a spiritului omenesc care descoperă în straturile tradiţiilor structurile succesive ale organizării sociale. Ştiinţa dreptului deţine un loc de seamă în această configuraţie nouă mulţumită potenţialităţilor sale organizatorice. Ea este chemată astfel deoarece filosofia, care ocupa în mod tradiţional rolul de organizatoare a cunoştiinţelor se dovedea de două ori neputincioasă. În primul rând, ea aparţinea istoriei spiritului uman, dezvăluită de Vico şi nu putea să fie ea însăşi în acelaşi timp efect al acestei dezvoltări şi principiul său generator. În al doilea rând, ea s-a arătat incapabilă să dea seama de istoricitatea omului. Ea interpretase tradiţiile culturale şi moştenirea civilizaţiilor vechi în lumina raţionalităţii sale conceptuale. Astfel, filosofia clasică a pierdut din vedere sensul originar al instituţiilor umane. Pornind de la această critică a metafizicii clasice, Giambattista Vico operează o sinteză a filosofiei cu filologia în scopul clarificării formelor şi evoluţiei naturii umane. Cunoaşterea prereflexivă a societăţilor vechi se exprimă în formele lirice ale gândirii care precedă filosofia. Raţiunea savantă este un produs ulterior al legilor, a căror natură este indicată de titlul unui capitol al Ştiinţei Noi: „dreptul roman a fost un poem serios, iar jurisprudenţa antică a fost o poezie severă”.47 Poezia descrie natura comună a naţiunilor şi originea raţionalităţii omeneşti. Cunoaşterea propusă de Vico este o ştiinţă totală, care recuperează în mod intelectual integralitatea fiinţei omeneşti: potenţialităţile figurative ale corpului, forţa simbolică a cuvântului şi universalitatea raţiunii.
1O versiune mai „condensată” a acestui text a fost publicată în Labyrinthe. Atelier interdisciplinaire, nr. 34, (1)/2010
2Encyclopédie ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers, 1751-1772. Un instrument devenit indispensabil este ediția electronică, ARTFL Encyclopédie Project, Robert Morrissey (ed.) pus din 2008 la dispoziția publicului larg de Departement of Romance Languages and Literatres, University of Chicago
3Max Horkheimer, Theodor Adorno, La dialectique de la raison, trad. Eliane Kaufholz, Gallimard, 1974, p, 16
4Numele lui Vico este menţionat în trecere în legătură cu originea economică şi socială a conceptelor filosofiei greceşti (ibid., p. 38), dar există corespondenţe mai evidente între cele două texte. Astfel, punerea în evidenţă a funcţiei originar picturale a cuvintelor, depistată în simbolurile religioase şi explicaţia separării tardive dintre poezie şi ştiinţă (ibid. pp. 34-35) se regăsesc în teoriile vichienea evoluţiei limbajului. La fel, explicarea raţiunii ca radicalizare a unei terori mitice iniţiale reaminteşte doctrina lui Vico asupra dezvoltări raţiunii umane plecând de la fabule religioase constituite în jurul panicii primordiale provocate de fulgerul lui Jupiter.
5Ibid., p.34
6Ibid., p. 18
7Cf. Comme une envie de système. De Hegel à l'Encyclopédie, in „Labyrinthe. Atelier interdisciplinaire”, nr. 34, (1), 2010, pp. 51-63
8Principiile unei ştiinţe noi relative la natura comună a naţiunilor, a cărei primă versiune „Ştiinţa nouă în formă negativă” (1724), a fost pierdută, vede lumina tiparului în 1725. În 1730 Vico retrage editorului veneţian o nouă versiune, iar ediţia definitivă nu iese din imprimerie decât în 1744, anul morţii autorului. Folosim aici traducerea Ninei Façon, Univers; București, 1972
9Encyclopédie, vol. I, pp. XIII-XIV.
10A. D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei, trad. Rodica Croitoru, Albatros, București, 2003. Prima ediție a fost redactată în franceză: Les principes fondamentaux de l'histoire, Ernest Leroux, Paris, 1899.
11Rolul dreptului ca „principiu arhitectonic” al Ştiinţei Noi este subliniat de Jean-Paul Larthomas în „La Scienza Nuova comme philosophie du droit” in Noesis, n° 8, 2005, p. 178
12Giambattista Vico, De nostri temporis studiorum ratione (1708), XIV, in Opere I, Giovani Gentile şi Fausto Nicolini (editori), Laterza, Bari, 1914, p. 119. Sau încă un „cerc al tuturor doctrinelor” în prima Lecție inaugurală susținută în calitate de profesor de retorică a Universității din Napoli.
13De universi iuris (1720), De opera proloquium, V, 38, in Giambattista Vico, Opere II-i, Fausto Nicolini (ed.), Laterza, Bari, 1936
14Giambattista Vico, Autobiografia, in Opere V, Benedetto Croce şi Fausto Nicolini (editori), Laterza, Bari, 1929, p. 12
15Ibid.
16Ibid.
17Idem, p. 26
18Ibid.
19Idem, p.13
20Cf. Anne Goldgar, Impolite Learning. Conduct and Community in the Republic of Letters 1680-1750, Yale University Press, 1995
21Autobiografia, ed. cit., p. 25
22Ştiinţa Nouă, ed. cit., 140
23Idem, 2
24Idem, 142
25Idem, 138
26Giambattista Vico, De l’antique sagesse de l’Italie (1710), trad. Jules Michelet, Flammarion, 1993, Bruno Pinchard (éd.), I-ii, pp. 77-80
27Stiința Nouă, 147-148
28De antiquissima Italorum Sapientia ex Linguae Latinae Originibus eruenda (1710) este o încercare de tinerețe a lui Vico de a găsi prin intermediul etimologiei speculative a limbii latine o metafizică de tip clasică, veritabilă filosofia perennis adevărată păstrătoare a tradițiilor presocratice, pervertite de știința greacă.
29Leibniz, Discurs metafizic, art 8 și 13
30Știința Nouă, 208
31Idem, 873 și următoarele
32Idem, 809
33Op. cit, p.27
34Stiința Nouă, 122-123
35Idem, 204
36Idem, 51, 202
37Idem, 213-214, citat
38Idem, 533
39Idem, 22
40Idem, 145, 161
41Idem, 134-135
42Idem, 31
43Idem, 321-322
44Idem, 350
45Idem, 387
46Idem, 387, 388, 504 și următoarele
47Idem, 1027
