Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

de Claudiu Gaiu

 

- Recenzie: Arnault Skornicki,  L'économiste, la cour et la patrie, CNRS Editions, 2011- 

 

Va dispărea în viitorul apropiat economia dintre disciplinele universitare? Probabil că nu! Dar momentul e favorabil pentru a-i problematiza temeiurile de ştiinţă împărţind, încă de la începuturile ei, aceeaşi substanţă cu liberalismele politice, birocratizarea antreprenorială şi regimul modern al proprietăţii. Revenirea asupra originilor sale dezvăluie negânditul vehiculat de discursul economic. Unul din beneficiile polimorficei şi actualei crize sistemice a fost trezirea temporară din iluzia în care economiştii reprezentau onorabilitatea băncilor centrale autonome şi seriozitatea board-urilor marilor companii, în opoziţie cu ipocrizia politicienilor sau frivolitatea intelectualilor. Debarasată în vremurile din urmă de epitetul stânjenitor de „politică”, economia reuşise să îmbine morga multiseculară a juristului cu suficienţa scientismului pentru a întruchipa o cunoaştere cvasiexactă a societăţii şi ultima filosofie a administrării ei. Îngemănarea specializărilor politico-administrative cu liberalismul are origini destul de vechi, după cum ne arată cursurile lui Michel Foucault din a doua jumătate a deceniului şapte. Însă o investigaţie prin excelenţă dedicată impunerii economiei ca ştiinţă a puterii ne-a fost oferită recent de Arnault Skornicki, în monografia sa, Economistul, curtea şi patria (L'économiste, la cour et la patrie, CNRS Editions, 2011). Analiza lui se opreşte asupra ivirii economiei în epoca Luminiilor, la vremea respectivă nu atât o disciplină academică, cât un gen politico-filosofic continuator al umanismului civic anglo-saxon şi a meditaţiei italiano-franceze asupra Raţiunii de stat. Alcătuind o categorie literară înrudită cu moralistica, căutându-şi încă un nume, între care de succes vor fi „ştiinţă a comerţului” sau „filosofie rurală”, diversele curente economice întreţin relaţii ambigue cu puterea, propunând cel mai adesea ameliorări sau schimbări profunde ale monarhiei absolute, al cărei aliat devin în încercarea acesteia de centralizare a administraţiei teritoriului în dauna privilegiilor nobiliare şi a cutumelor locale.

Ancheta tânărului istoric nu se apleacă asupra unei discipline celeste, ci urmăreşte constituirea unor reţele de autori, secte de traducători, grupări de interese, etc. Ne aminteşte de spusa lui Montaigne după care vieţile filosofilor ar trebui să fie la fel de importante ca şi scrierile lor, chiar dacă Skornicki studiază nu atât viaţa cât traseele sociale ale acestor filosofi ai comerţului, agriculturii şi industriei, pe urmele analizelor lui Elias asupra producerii sociale a specialistului profesoral sau al geniului artistic. Prima familie savantă cercetată este cea a lui Vincent de Gournay (1712-1759) şi a „comercialiştilor” francezi în încercarea lor de reformare a economiei statului. Meditaţia fostului negustor din Saint-Malo, ajuns în înalte funcţii administrative, este pusă în continuitatea unei filosofii politice specifice secolului, centrate în jurul ideii de echilibru internaţional al forţelor care împiedica o înfruntare armată. Însă războiul nu înseamnă doar salve de tun şi şarje de cavalerie, ci, atrage atenţia Gournay, şi, sau mai ales, lupte comerciale. Astfel, imaginea strategului sau spadasinului este înlocuită cu cea a negustorului, într-o apologie a liberei concurenţe care recuza rolul statului în arbitrajul dintre binele comun şi libertăţile particulare. Elogiul negustorului şi a libertăţii pieţei presupun sinteza interesului individual cu bunăstarea publică. Libertatea de a se bucura de roadele negoţului nu e o întreprindere condusă împotriva statului, ci una care are nevoie de stat: în practică, neguţătorul solicitând funcţii în administraţia centrală, iar în teorie, apelând la sistemul vamal sau la forţa militară pentru a se proteja de concurenţa străină. Influenţa discursului comercial duce la transformări profunde, căci activitatea economică, văzută în mod tradiţional ca specifică sferei domestice, devine prima preocupare publică. Şi chiar mai mult decât atât: cea mai evlavioasă dintre îndeletniciri! Înainte de Max Weber, unii autori ai secolului al XVIII-lea, au observat frugalitatea şi disciplina reformaţilor olandezi sau a evreilor şi le-au pus în legătură cu succesul lor în afaceri. În replică, Gournay scoate în evidenţă că regatul Franţei deţine o populaţie cu moravuri mult mai sobre şi mai riguroase decât batavii sau israeliţii: populaţia monahală, atât masculină, cât şi feminină, care ar putea fi folosită în producţie de un întreprinzător ce ar împăca lăcomia şi credinţa! Transfigurarea interesului privat al negustorului în suprem bine al republicii se face atât prin intermediul reinterpretării mesajului evanghelic, cât şi prin importarea modelului englez. În faţa ruinei imperiului colonial spaniol, modelul bunăstării britanice atrage atenţia atât economiştilor, cât şi marilor figuri intelectuale de la Voltaire la Diderot. Republicanismul antic al Spartei şi al Romei, acolo unde oricare cetăţean era gata să-şi dea viaţa pentru supravieţuirea patriei s-a stins, ne spun iluminiştii. Însă Anglia arată Europei calea prin care sacrificiul a fost înlocuit de interesul capitalist, iar salvarea statului, ca ţel politic suprem, s-a preschimbat în bunăstare generală.

Celălalt pas important în constituirea economiei ca ştiinţă totală a guvernării este reprezentat de mişcarea fiziocrată, ai cărei campioni sunt medicul François Quesnay (1694-1774), de origine modestă, dar bine plasat la curte prin relaţia sa specială cu doamna de Pompadour, şi marchizul de Mirabeau (1715-1789), un nobil provincial, dar una din penele cele mai citite din epocă, cu o reputaţie europeană ce o concura pe cea a lui Voltaire. Pe urmele lui Marx, mulţi au văzut în acest cuplu intelectual şi în epigonii lor o rezistenţă a vechii aristocraţii funciare îmbrăcată în limbajul economiei moderne. Într-adevăr, dacă tezele lui Gournay păreau novatoare prin insistenţa asupra comerţului şi asupra figurii negustorului, admiraţia fiziocraţilor pentru agricultură şi preţuirea pe care ei o arată chipului fermierului pot părea reacţionare. Însă, ne asigură Arnault Skornicki, am proceda astfel la o părelnică despărţire a apelor nesocotind varietatea discursului economic al epocii ce se raporta la un regat a cărui bogăţie era în mod masiv de provenienţă agrară. Să mai adăugăm că nu dominaţia unui domeniu de activitate decide sistemul economic. În a doua parte a secolului Luminiilor, agricultura se capitalizează, iar în Anglia, încă din secolul precedent, face paşi importanţi în procesul de extincţie a ţărănimii, eliberând mână de lucru pentru centrele urbane. De altminteri, agricultorul lui Quesnay se apropie prin calităţiile sale, între care esenţiale sunt prudenţa, prevederea şi simţul practic, mai mult de comerciantul britanic decât de aristocratul retras pe domeniul său şi interesat de vânătoare şi războaie, dispreţuind munca fizică. În câteva rînduri inspirate, comentatorul nostru rezumă această modernitate agricolă antimedievală:

Mai degrabă prudenţa decât cucerirea, mai degrabă plugul decât spada: în vreme ce epoca feudală era întemeiată pe o economie a rarităţii şi prădării, epoca Luminiilor este, sau ar trebui să fie – cel puţin în privinţa Franţei – cea a unei monarhii absolute şi legale, fundamentate pe un regim economic de producţie, de belşug şi de bunăstare (aici Saint-Simon, care opunea epoca feudală epocii industriale, nu pare prea departe). Această răsturnare a valorilor constă într-o preschimbare a lui a apărea în a fi.” (p. 182).

Programul revoluţiei economice a fiziocraţilor nu pune accentul pe schimbul comercial ci pe proprietate, ca fundament al societăţii. Prin François Quesnay economia începe să-şi reclame caracterul exclusiv ştiinţific printr-o administrare raţională a societăţii, dedusă din studiul adevăratei istorii: nu cea a asediilor, cuceririlor, cruzimii suveranilor şi intrigilor curtenilor, ci a mişcării bogăţiilor şi evoluţiei populaţiei. În a doua jumătatea a veacului al XVIII-lea, societatea de curte franceză şi societatea comercială britanică sunt, pentru medicul doamnei Pompadour, mai înrudite decât s-ar crede, deoarece ambele se bazează pe un slab liant social. Luxul sau prosperitatea care le definesc sunt străine adevăratei bogăţii a unui stat solid bazat pe raţionalizarea producţiei în vederea sporului avuţiei şi satisfacerii nevoilor populaţiei. Prin fiziocraţi economia se impune ca ştiinţă politică totală studiind cu metode matematico-statistice populaţia, considerată ca dat natural, opusă „poporului”, actor politic şi entitate imprevizibilă pe care vechile arte ale guvernării încercau să-l ţină în frâu. Libertatea, redefinită ca împlinire a bunăstării şi căutare a sporirii acesteia, devine grija unui guvern care conferă cetăţenilor securitate prin pârghiile unei administraţii savante.

Liberalismul a avut de la bun început nevoie de birocraţia eficientă şi numeroasă a unui stat aflat la dispoziţia proprietarilor şi comercianţilor. Nu întâmplător unul din primele succese practice ale economiştilor preclasici a fost liberalizarea pieţei grânelor, pe care anterior autorităţile regale încercau să o îngrădească pentru a preveni foametea şi revoltele urbane. Principiul lui laissez-faire se impune ca regulă economică de guvernare: menţinere a ordinii şi legii la cel mai mic preţ. Sistemele de protecţie socială ce urmau să se dezvolte în secolul următor nu provin dintr-o logică străină liberalismului, cum ar fi cea a carităţii Evangheliei, de pildă. Statul se ocupă de igienă şi învăţământ în vederea maximizării libertăţii. Nu libertatea cetăţeanului, ideal republican vetust, ci libertatea de mişcare a bunurilor, între care se numără şi mâna de lucru sau abilităţiile intelectuale. Contrar unei butade mult citate a lui Constantin Noica, populaţia nu este hoarda care prin culturalizare devine popor, ci poporul transformat în material al administraţiei şi privat de destin politic. Logica liberală conţine în substanţa ei marile planuri de transformare şi control al corpului social sau de modificare biogenetică a umanităţii.

 

publicat în revista Cultura, nr. 36/2013 (440)

joi, 3 oct. 2013

Despre negustori şi proprietari: la originea mitului liberal
Tag(s) : #Econonomie politica, #Michel Foucault, #Vincent de Gournay, #Max Weber, #republicanism, #Norbert Elias, #fiziocrati, #Francois de Quesnay, #liberalism