Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

 

 

de Montesquieu

 

 

 

 

Discurs de deschidere a Academiei din Bordeaux

Asupra motivelor ce trebuie să ne îndemne către ştiinţe

anul 1725, luna noiembrie

 

 

 

Între marile naţiuni şi popoarele sălbatice diferenţa este că acestea s-au dedicat artelor şi ştiinţelor, iar celelalte le-au arătat o completa nepăsare.

Poate că naţiunile îşi datorează existenţa tocmai cunoştinţelor pe care le scot la iveală.

Dacă am fi avut apucăturile sălbaticilor din America, două ori trei naţiuni ale Europei le-ar fi mâncat curând pe toate celelalte.

Şi poate că vreun popor de cuceritori din lumea noastră s-ar lăuda ca irochezii că au mâncat şaptezeci de naţiuni.

Dar fără să vorbim de popoare sălbatice, dacă un Descartes ar fi venit în Mexic sau în Peru cu o sută de ani înaintea lui Cortés şi Pizarro şi ar fi dat acestor popoare învăţătura după care oamenii, compuşi cum sunt, nu pot fi nemuritori, că arcurile maşinăriei lor se tocesc ca cele ale tuturor maşinăriilor, că efectele naturii nu sunt decât o urmare a legilor comunicării mişcărilor, Cortés cu o mână de oameni n-ar fi nimicit niciodată un imperiu precum cel al Mexicului, nici Pizarro pe cel al Peru-ului.

Cine ar spune că această nimicire, cea mai mare din câte a cunoscut istoria, nu a fost decât simplul efect al necunoaşterii unui principiu filosofic? Şi totuşi e adevărat şi o voi dovedi.

Mexicanii nu aveau deloc arme de foc, însă aveau arcuri şi săgeţi, adică aveau armele grecilor şi romanilor.

Nu cunoşteau fierul, dar aveau pietre de cremene care tăiau ca fierul şi pe care le puneau în vârful armelor. Aveau chiar şi o deprindere excelentă în ce priveşte arta militară şi anume făceau rândurile foarte strânse şi de îndată ce un ostaş era ucis, era numaidecât înlocuit de un altul.

Aveau o nobilime mărinimoasă şi îndrăzneaţă, crescută după principiile celei din Europa, care râvneşte la soarta celor ce mor pentru glorie.

De altminteri întinderea nemărginită a imperiului dădea mexicanilor mii de mijloace să termine cu acești străini, presupunând că nu ar fi putut să-i învingă.

Peruvienii aveau aceleaşi avantaje, ba mai mult, peste tot unde s-au apărat, peste tot unde s-au luptat, au făcut-o cu sorţi de izbânda. Spaniolii chiar au crezut că vor fi exterminaţi de mici popoare care erau hotărâte să se apere.

Aşadar, cum se face că au fost cu atâta uşurinţă nimiciţi? Aceasta din pricină că totul le părea nou, un om cu barbă, un cal, o armă de foc, erau pentru ei efectul acţiunii unei puteri nevăzute în faţa căreia se socoteau neputincioşi să se împotrivească.

Nu curajul le-a lipsit americanilor, ci doar nădejdea în izbândă.

Astfel, un principiu filosofic prost, necunoaşterea unei cauze fizice, a înţepenit într-o clipă toarte forţele a două mari imperii.

Printre noi, inventarea prafului de puşcă a adus un folos atât de mic naţiunii care s-a slujit pentru prima dată de el că nu este încă decis care este cea care a avut întâiul avantaj.

Inventarea ocheanului pentru apropiere nu le-a folosit decât o singură dată

olandezilor.

Ne-am învăţat să nu mai vedem în toate aceste fapte decât un simplu mecanism şi plecând de aici nu mai există artificiu pe care să nu fim în stare să-l zădărnicim tot printr-un artificiu.

Ştiinţele sunt prin urmare folositoare pentru că ele vindecă popoarele de prejudecăţi distrugătoare, însă cum putem spera că o naţiune care le-a cultivat odată le va cultiva mereu destul cât să nu decadă la gradul grosolănie şi de neştiinţă care-i poate pricinui pierzania, vom vorbi despre celelalte motive care trebuie să ne îndemne către întreţinerea lor.

Primul este mulţumirea lăuntrică pe care o resimţim când vedem cum sporeşte desăvârşirea propriei fiinţe şi că aducem şi mai multă înţelegere unei fiinţe înzestrate cu înţelegere.

Al doilea este o anumită curiozitate pe care o au toţi oamenii şi care niciodată nu a fost atât de chibzuită cum e în acest veac. Auzim în fiecare zi spunându-se că hotarele cunoaşterii omeneşti au fost îndepărtate dincolo de orice zare, că învăţaţii sunt miraţi să se afle atât de învăţaţi şi că mărimea succesului i-a făcut uneori să se îndoiască de adevărul succesului; să nu ne bucurăm defel de aceste veşti bune? Ştim că mintea omenească a mers foarte departe; nu vedem până unde a ajuns, drumul pe care l-a bătut, drumul care-i rămâne de făcut, cunoştinţele cu care se laudă, cele care îi înteţesc strădania, cele pe care nădăjduieşte să le dobândească?

Un al treilea motiv care trebuie să ne îndemne spre ştiinţe este speranţa bine întemeiată de a izbuti în ele. Ceea ce face descoperirile acestui veac atât de minunate nu sunt adevărurile simple care au fost găsite, ci metodele pentru a le găsi; nu este vorba de o piatră dintr-un edificiu, ci de unelte şi maşini pentru a-l clădi pe de-a-ntregul.

Un om se laudă că are aur, un altul că ştie să-l facă; cu siguranţă că adevăratul bogat ar fi cel ce ar şti să facă aur.

Un al patrulea motiv este propria noastră fericire. Iubirea de învăţătură este aproape singura pasiune veşnică din noi; toate celelalte ne părăsesc pe măsură ce sărmana maşinărie care ni le dă se apropie de stricăciune.

Tinereţea înflăcărată şi năvalnică, care zboară din plăceri în plăceri, poate uneori să ni le ofere în stare pură, pentru că înainte de a avea timp să resimţim chinurile uneia, ea ne face să ne bucurăm de alta; însă, la vârsta care-i urmează, simţurile ne mai pot oferi voluptăţi, dar aproape niciodată plăceri.

Doar atunci simţim că sufletul nostru este partea principală din noi înşine şi, ca şi cum lanţul care îl leagă de simţuri s-ar fi rupt, că doar în el sunt plăcerile, însă toate independente.

Iar dacă în acest timp nu-i dăm sufletului nostru preocupări care să i se potrivească, acest suflet făcut să fie preocupat şi lăsat fără nicio treabă cade într-un plictis ce pare să ne ducă spre irosire, iar dacă, revoltaţi împotriva naturii, ne încăpăţânăm să căutăm plăceri care nu sunt defel făcute pentru noi, ele par să ne scape pe măsură ce ne apropiem.

O tinereţe nebunească străluceşte prin fericirea sa şi ne jigneşte fără oprire; cum ea îşi simte toate avantajele, ne face şi pe noi să i le simţim; în adunările cele mai pline de viaţa, toată bucuria e de partea ei, iar nouă ne rămân doar părerile de rău.

Învăţătura ne vindecă de aceste neajunsuri, iar plăcerile pe care ni le dă nu ne dau de veste că îmbătrânim.

Trebuie să ne găsim rostul într-o desfătare care să ne însoţească la toate vârstele. Viaţa e atât de scurtă încât trebuie să socotim ca pe o nimica toată o fericire care nu durează cât timp trăim noi.

Doar bătrâneţea leneşă este împovărătoare. Această vârstă nu e astfel prin ea însăşi, căci dacă ne retrage dintr-o anumită lume, ea ne dă drumul într-alta.

Nu bătrânul e nesuferit, ci omul; omul s-a pus în situaţia să n-aibă de ales decât fie să piară de plictis fie să umble dintr-o societate într-alta să-şi domolească toate plăcerile.

Un alt motiv care trebuie să ne dea ghes la învăţătură este folosul pe care îl poate trage societatea din care facem parte. Putem alătura atâtor lucruri folositoare pe care le avem tot atât de multe foloase ce nu le avem încă: comerţul, navigaţia, astronomia, geografia, medicina, fizica s-au ales cu mii de câştiguri din munca celor ce ne-au premers. Nu este un ţel măreţ acela de a lucra spre a lăsa după noi oameni mai fericiţi decât am fost noi?

Nu ne vom plânge precum un curtean de-al lui Nero de nedreptatea tuturor veacurilor faţă de cei ce au făcut să înflorească ştiinţele şi artele: Miron qui fere hominum animas ferarumque ære deprehenderat non invenit heredem – veacul nostru poate fi la fel de nerecunoscător ca şi celelalte, însă posteritatea ne va face dreptate şi va plăti datoriile generaţiei prezente.

Se iartă bogatului negustor prin întoarcerea corăbilor sale pentru a-l fi luat în derâdere şi a-l fi socotit de prisos pe cel ce l-a călăuzit aproape luându-l de mână peste mări fără sfârşit. Se consimte ca un războinic mândru încărcat de onoruri şi titluri să dispreţuiască pe Arhimezii zilelor noastre care au făcut posibilă lucrarea curajului său. Oamenii care din voinţă proprie sunt folositori societăţii, oamenii care o iubesc, doresc să fie trataţi ca şi când ar trebui ţinuţi la sânul ei.

După ce am vorbit despre ştiinţe să spunem un cuvânt şi despre literele frumoase.

Cărţile ce aparţin pe de-a-ntregul spiritului cum sunt cele de poezie şi de elocinţă au cel puţin foloase generale, iar acest fel de câştiguri sunt adesea mai mari decât câştigurile particulare.

Învăţăm din cărţile de spirit meşteşugul de a scrie, adică arta de a scoate la iveală ideile noastre, de a le exprima în mod înalt şi viu, cu putere şi graţie, cu bună rânduială şi cu această varietate care dezmeticeşte mintea.

Nu există nimeni care să nu fi văzut în viaţa lui oameni care, dedicaţi meşteşugului lor, să nu fi fost în stare să îl împingă foarte departe dar care, din lipsa educaţiei, şi neputincioşi să expună o idee şi să o urmeze, pierdeau tot câştigul lucrării şi înzestrărilor lor.

Ştiinţele se ating unele cu celelalte: cele mai abstracte sfârşesc la cele ce sunt mai puţin, iar corpul ştiinţelor ţine pe de-a-ntregul de literele frumoase.

Or, ştiinţele trag mult folos din a fi tratate cu iscusinţă şi măestrie; în acest fel le înlăturăm ariditatea, prevenim oboseala şi le punem la dispoziţia tuturor minţilor.

Dacă părintele Malebranche ar fi fost un scriitor mai puţin fermecător, filosofia sa ar fi rămas în fundul vreunui colegiu ca un fel de lume subterană.

Există cartezieni care nu au citit niciodată altceva decât Lumile d-lui Fontenelle; această lucrare este mai folositoare decât o lucrare mai temeinică deoarece este cea mai serioasă dintre cele pe care majoritatea oamenilor sunt în stare să le citească. Nu trebuie judecat folosul unei lucrări după stilul pe care autorul l-a ales. Adesea s-au spus cu gravitate copilării, adesea s-au spus glumind adevăruri foarte serioase.

Dar independent de aceste consideraţii, cărţile care dau zăbavă minţilor oamenilor de spirit nu sunt nefolositoare. Astfel de lecturi sunt desfătările cele mai nevinovate ale oamenilor de lume deoarece înlocuiesc mereu jocul, desfrâul, convorbirile răuvoitoare, urzelile şi demersurile ambiţiei.

 

Textul de faţă este tradus de Claudiu Gaiu după Œuvres complètes de Montesquieu, tomul VIII (Oxford, Voltaire Foundation, 2003), Œuvres et écrits divers, sub direcţia lui Pierre Rétat, p. 489-502. A fost editat după un manuscris păstrat la Bordeaux (Ms 1914/ii) de Sheila Mason (University of Birmingham), care a scris şi introducerea şi adnotarea (nereproduse aici). A fost recitit şi modernizat în privinţa ortografiei şi punctuaţiei de către C. Volpilhac-Auger. Corectura traducerii române a fost asigurată de Veronica Lazăr.

 

Pentru o introducere la ansamblul discursurilor academice ale lui Montesquieu vezi articolul lui Pierre Rétat

 

 http ://dictionnaire-montesquieu.ens-lyon.fr/index.php ?id=157 

Discurs asupra motivelor ce trebuie să ne îndemne către ştiinţe

(discurs de deschidere a academiei din Bordeau, 11 noiembrie 1725)

 

 

 

de Montesquieu

 

 

 

 

Deschiderea Academiei

Asupra motivelor ce trebuie să ne îndemne către ştiinţe

anul 1725, luna noiembrie

 

 

 

Între marile naţiuni şi popoarele sălbatice diferenţa este că acestea s-au dedicat artelor şi ştiinţelor, iar celelalte le-au arătat o completa nepăsare.

Poate că naţiunile îşi datorează existenţa tocmai cunoştinţelor pe care le scot la iveală.

Dacă am fi avut apucăturile sălbaticilor din America, două ori trei naţiuni ale Europei le-ar fi mâncat curând pe toate celelalte.

Şi poate că vreun popor de cuceritori din lumea noastră s-ar lăuda ca irochezii că au mâncat şaptezeci de naţiuni.

Dar fără să vorbim de popoare sălbatice, dacă un Descartes ar fi venit în Mexic sau în Peru cu o sută de ani înaintea lui Cortés şi Pizarro şi ar fi dat acestor popoare învăţătura după care oamenii, compuşi cum sunt, nu pot fi nemuritori, că arcurile maşinăriei lor se tocesc ca cele ale tuturor maşinăriilor, că efectele naturii nu sunt decât o urmare a legilor comunicării mişcărilor, Cortés cu o mână de oameni n-ar fi nimicit niciodată un imperiu precum cel al Mexicului, nici Pizarro pe cel al Peru-ului.

Cine ar spune că această nimicire, cea mai mare din câte a cunoscut istoria, nu a fost decât simplul efect al necunoaşterii unui principiu filosofic? Şi totuşi e adevărat şi o voi dovedi.

Mexicanii nu aveau deloc arme de foc, însă aveau arcuri şi săgeţi, adică aveau armele grecilor şi romanilor.

Nu cunoşteau fierul, dar aveau pietre de cremene care tăiau ca fierul şi pe care le puneau în vârful armelor. Aveau chiar şi o deprindere excelentă în ce priveşte arta militară şi anume făceau rândurile foarte strânse şi de îndată ce un ostaş era ucis, era numaidecât înlocuit de un altul.

Aveau o nobilime mărinimoasă şi îndrăzneaţă, crescută după principiile celei din Europa, care râvneşte la soarta celor ce mor pentru glorie.

De altminteri întinderea nemărginită a imperiului dădea mexicanilor mii de mijloace să termine cu acești străini, presupunând că nu ar fi putut să-i învingă.

Peruvienii aveau aceleaşi avantaje, ba mai mult, peste tot unde s-au apărat, peste tot unde s-au luptat, au făcut-o cu sorţi de izbânda. Spaniolii chiar au crezut că vor fi exterminaţi de mici popoare care erau hotărâte să se apere.

Aşadar, cum se face că au fost cu atâta uşurinţă nimiciţi? Aceasta din pricină că totul le părea nou, un om cu barbă, un cal, o armă de foc, erau pentru ei efectul acţiunii unei puteri nevăzute în faţa căreia se socoteau neputincioşi să se împotrivească.

Nu curajul le-a lipsit americanilor, ci doar nădejdea în izbândă.

Astfel, un principiu filosofic prost, necunoaşterea unei cauze fizice, a înţepenit într-o clipă toarte forţele a două mari imperii.

Printre noi, inventarea prafului de puşcă a adus un folos atât de mic naţiunii care s-a slujit pentru prima dată de el că nu este încă decis care este cea care a avut întâiul avantaj.

Inventarea ocheanului pentru apropiere nu le-a folosit decât o singură dată

olandezilor.

Ne-am învăţat să nu mai vedem în toate aceste fapte decât un simplu mecanism şi plecând de aici nu mai există artificiu pe care să nu fim în stare să-l zădărnicim tot printr-un artificiu.

Ştiinţele sunt prin urmare folositoare pentru că ele vindecă popoarele de prejudecăţi distrugătoare, însă cum putem spera că o naţiune care le-a cultivat odată le va cultiva mereu destul cât să nu decadă la gradul grosolănie şi de neştiinţă care-i poate pricinui pierzania, vom vorbi despre celelalte motive care trebuie să ne îndemne către întreţinerea lor.

Primul este mulţumirea lăuntrică pe care o resimţim când vedem cum sporeşte desăvârşirea propriei fiinţe şi că aducem şi mai multă înţelegere unei fiinţe înzestrate cu înţelegere.

Al doilea este o anumită curiozitate pe care o au toţi oamenii şi care niciodată nu a fost atât de chibzuită cum e în acest veac. Auzim în fiecare zi spunându-se că hotarele cunoaşterii omeneşti au fost îndepărtate dincolo de orice zare, că învăţaţii sunt miraţi să se afle atât de învăţaţi şi că mărimea succesului i-a făcut uneori să se îndoiască de adevărul succesului; să nu ne bucurăm defel de aceste veşti bune? Ştim că mintea omenească a mers foarte departe; nu vedem până unde a ajuns, drumul pe care l-a bătut, drumul care-i rămâne de făcut, cunoştinţele cu care se laudă, cele care îi înteţesc strădania, cele pe care nădăjduieşte să le dobândească?

Un al treilea motiv care trebuie să ne îndemne spre ştiinţe este speranţa bine întemeiată de a izbuti în ele. Ceea ce face descoperirile acestui veac atât de minunate nu sunt adevărurile simple care au fost găsite, ci metodele pentru a le găsi; nu este vorba de o piatră dintr-un edificiu, ci de unelte şi maşini pentru a-l clădi pe de-a-ntregul.

Un om se laudă că are aur, un altul că ştie să-l facă; cu siguranţă că adevăratul bogat ar fi cel ce ar şti să facă aur.

Un al patrulea motiv este propria noastră fericire. Iubirea de învăţătură este aproape singura pasiune veşnică din noi; toate celelalte ne părăsesc pe măsură ce sărmana maşinărie care ni le dă se apropie de stricăciune.

Tinereţea înflăcărată şi năvalnică, care zboară din plăceri în plăceri, poate uneori să ni le ofere în stare pură, pentru că înainte de a avea timp să resimţim chinurile uneia, ea ne face să ne bucurăm de alta; însă, la vârsta care-i urmează, simţurile ne mai pot oferi voluptăţi, dar aproape niciodată plăceri.

Doar atunci simţim că sufletul nostru este partea principală din noi înşine şi, ca şi cum lanţul care îl leagă de simţuri s-ar fi rupt, că doar în el sunt plăcerile, însă toate independente.

Iar dacă în acest timp nu-i dăm sufletului nostru preocupări care să i se potrivească, acest suflet făcut să fie preocupat şi lăsat fără nicio treabă cade într-un plictis ce pare să ne ducă spre irosire, iar dacă, revoltaţi împotriva naturii, ne încăpăţânăm să căutăm plăceri care nu sunt defel făcute pentru noi, ele par să ne scape pe măsură ce ne apropiem.

O tinereţe nebunească străluceşte prin fericirea sa şi ne jigneşte fără oprire; cum ea îşi simte toate avantajele, ne face şi pe noi să i le simţim; în adunările cele mai pline de viaţa, toată bucuria e de partea ei, iar nouă ne rămân doar părerile de rău.

Învăţătura ne vindecă de aceste neajunsuri, iar plăcerile pe care ni le dă nu ne dau de veste că îmbătrânim.

Trebuie să ne găsim rostul într-o desfătare care să ne însoţească la toate vârstele. Viaţa e atât de scurtă încât trebuie să socotim ca pe o nimica toată o fericire care nu durează cât timp trăim noi.

Doar bătrâneţea leneşă este împovărătoare. Această vârstă nu e astfel prin ea însăşi, căci dacă ne retrage dintr-o anumită lume, ea ne dă drumul într-alta.

Nu bătrânul e nesuferit, ci omul; omul s-a pus în situaţia să n-aibă de ales decât fie să piară de plictis fie să umble dintr-o societate într-alta să-şi domolească toate plăcerile.

Un alt motiv care trebuie să ne dea ghes la învăţătură este folosul pe care îl poate trage societatea din care facem parte. Putem alătura atâtor lucruri folositoare pe care le avem tot atât de multe foloase ce nu le avem încă: comerţul, navigaţia, astronomia, geografia, medicina, fizica s-au ales cu mii de câştiguri din munca celor ce ne-au premers. Nu este un ţel măreţ acela de a lucra spre a lăsa după noi oameni mai fericiţi decât am fost noi?

Nu ne vom plânge precum un curtean de-al lui Nero de nedreptatea tuturor veacurilor faţă de cei ce au făcut să înflorească ştiinţele şi artele: Miron qui fere hominum animas ferarumque ære deprehenderat non invenit heredem – veacul nostru poate fi la fel de nerecunoscător ca şi celelalte, însă posteritatea ne va face dreptate şi va plăti datoriile generaţiei prezente.

Se iartă bogatului negustor prin întoarcerea corăbilor sale pentru a-l fi luat în derâdere şi a-l fi socotit de prisos pe cel ce l-a călăuzit aproape luându-l de mână peste mări fără sfârşit. Se consimte ca un războinic mândru încărcat de onoruri şi titluri să dispreţuiască pe Arhimezii zilelor noastre care au făcut posibilă lucrarea curajului său. Oamenii care din voinţă proprie sunt folositori societăţii, oamenii care o iubesc, doresc să fie trataţi ca şi când ar trebui ţinuţi la sânul ei.

După ce am vorbit despre ştiinţe să spunem un cuvânt şi despre literele frumoase.

Cărţile ce aparţin pe de-a-ntregul spiritului cum sunt cele de poezie şi de elocinţă au cel puţin foloase generale, iar acest fel de câştiguri sunt adesea mai mari decât câştigurile particulare.

Învăţăm din cărţile de spirit meşteşugul de a scrie, adică arta de a scoate la iveală ideile noastre, de a le exprima în mod înalt şi viu, cu putere şi graţie, cu bună rânduială şi cu această varietate care dezmeticeşte mintea.

Nu există nimeni care să nu fi văzut în viaţa lui oameni care, dedicaţi meşteşugului lor, să nu fi fost în stare să îl împingă foarte departe dar care, din lipsa educaţiei, şi neputincioşi să expună o idee şi să o urmeze, pierdeau tot câştigul lucrării şi înzestrărilor lor.

Ştiinţele se ating unele cu celelalte: cele mai abstracte sfârşesc la cele ce sunt mai puţin, iar corpul ştiinţelor ţine pe de-a-ntregul de literele frumoase.

Or, ştiinţele trag mult folos din a fi tratate cu iscusinţă şi măestrie; în acest fel le înlăturăm ariditatea, prevenim oboseala şi le punem la dispoziţia tuturor minţilor.

Dacă părintele Malebranche ar fi fost un scriitor mai puţin fermecător, filosofia sa ar fi rămas în fundul vreunui colegiu ca un fel de lume subterană.

Există cartezieni care nu au citit niciodată altceva decât Lumile d-lui Fontenelle; această lucrare este mai folositoare decât o lucrare mai temeinică deoarece este cea mai serioasă dintre cele pe care majoritatea oamenilor sunt în stare să le citească. Nu trebuie judecat folosul unei lucrări după stilul pe care autorul l-a ales. Adesea s-au spus cu gravitate copilării, adesea s-au spus glumind adevăruri foarte serioase.

Dar independent de aceste consideraţii, cărţile care dau zăbavă minţilor oamenilor de spirit nu sunt nefolositoare. Astfel de lecturi sunt desfătările cele mai nevinovate ale oamenilor de lume deoarece înlocuiesc mereu jocul, desfrâul, convorbirile răuvoitoare, urzelile şi demersurile ambiţiei.

 

 

 

Textul de faţă este tradus de Claudiu Gaiu după Œuvres complètes de Montesquieu, tomul VIII (Oxford, Voltaire Foundation, 2003), Œuvres et écrits divers, sub direcţia lui Pierre Rétat, p. 489-502. A fost editat după un manuscris păstrat la Bordeaux (Ms 1914/ii) de Sheila Mason (University of Birmingham), care a scris şi introducerea şi adnotarea (nereproduse aici). A fost recitit şi modernizat în privinţa ortografiei şi punctuaţiei de către C. Volpilhac-Auger. Corectura traducerii române a fost asigurată de Veronica Lazăr.

 

Pentru o introducere la ansamblul discursurilor academice ale lui Montesquieu vezi articolul lui Pierre Rétat

 

http ://dictionnaire-montesquieu.ens-lyon.fr/index.php ?id=157

Discurs asupra motivelor ce trebuie să ne îndemne către ştiinţe
Tag(s) : #Montesquieu, #Stiinta, #Colonialism, #Malebranche, #Stil, #Descartes, #Pizarro, #Peru