Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

de Claudiu Gaiu

 

 

La sfârşitul anului 1947 Alexandru Tilman-Timon părăsea România. Tânărul jurist se făcuse cunoscut ca autor al unor studii temeinice asupra dreptului constituţional autohton sau asupra începuturilor social-economice ale celui de-al Treilea Reich. Din pasiunea lui pentru filosofie ne-a rămas monumentala monografie Malebranche în trei volume a peste 1000 de pagini, azi aproape de negăsit. După mai bine de 60 de ani şi fără a pomeni vreun premergător, are loc o nouă încercare de naturalizare în cultura română a acestui gânditor major de la răspântia veacurilor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Lipsa unei adevărate munci editorial-savante a făcut ca evenimentul să treacă nebăgat în seamă.

De pe la mijlocul anilor ’90 încoace, marile nume ale clasicilor filosofiei s-au deprins să ne salute de pe coperţile sobre ale colecţiei Cogito a editurii IRI, rebotezată întru Domnul brandurilor: Univers Enciclopedic Gold. Sub logo-ul gânditorului lui Rodin, patronului colecţiei, au poposit pe rafturile noastre alde Platon, alde Kant ori alde Hegel. Autorii te striveau sub importanţa lor, iar traducătorii erau şi ei bine cunoscuţi. Confirmatele tălmăciri ale lui Ştefan Bezdechi şi Cezar Papacostea, pentru literele eline, sau ale lui Nicolae Bagdasar, Constantin Floru şi Virgil Bogdan, pentru metafizica germană, revedeau lumina tiparului. Curios fenomen: dispariţia editurilor publice, cu valoroasele lor serii de autori, cu o concepţie ştiinţifică asupra editării operelor complete şi cu un control al aparatului critic, era simultană cu aceste republicări întâmplătoare şi răsleţe. Noul patronat al cărţii miza doar pe numele mari ale unei culturi generale care avea nevoie de câteva decenii de abandon pentru a se stinge. Seamănă cu o poveste cu jefuitori de corăbii eşuate! Se imprimă doar nume mari ce nu au nevoie de nicio campanie pentru a pătrunde în bibliografiile cercetătorilor novici sau înveteraţi. Se renunţă la studiile introductive temeinice sau la actualizarea notelor din ediţiile de odinioară. La ce bună truda! Începuturile noilor programe editoriale de după 1990 aduc cu păcatul originar din teologie sau cu acumularea primitivă din economie: ce-i făcut e bun făcut, iar faptele bune ulterioare mai îndulcesc judecata finală. Până la urmă şi Cugetătorul rodinian, ocrotitorul tălmacilor filosofi, a ajuns la o producţie proprie. Aşa a ieşit la iveală şi Tratatul de morală a lui Nicolas Malebranche, într-o traducere sigură, semnată de Marius Motogna. Să vedem mai îndeaproape cazul!

Părintele Malebranche n-a intrat în manualele şcolare şi în cultura generală precum maestrul său Descartes. Nu e ca Spinoza, o lectură frecventă printre neurobiologii, economiştii, psihologii sau gânditorii politici ai zilelor noastre. Lui Leibniz i-au dedicat capitole sau cărţi întregi Cassirer, Heidegger sau Deleuze. Cei trei raţionalişti clasici au devenit astfel contemporanii noştri. Cu Nicolas Malebranche (1638-1715), însă, trebuie întreprins un efort de împământenire, mai ales în faţa primei sale traduceri în limba română. Autor de succes în timpul vieţii sale şi prezent în orice bibliotecă serioasă a secolului al XVIII-lea, el cade apoi în uitare, pentru a fi recuperat în mediile filosofice catolice ale sfârşitului veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, în care dospesc monografiile pe care i le va dedica istoricul gândirii şi criticul dramatic Henri Gouhier (1898-1994), un apropiat al lui Etienne Gilson. Revenite între zidurile universităţii, tomurile malebranchiene atrag atenţia unui anume Maurice Merleau-Ponty, care este sedus de ideea unei gândiri care nu se află în noi, afectează din afară un sine despre care nu am avea decât un sentiment obscur. Merleau-Ponty indică o pistă de dezvoltare a unei fenomenologii malebranchiste infidele în care corpul şi sufletul - ambele marcate, în gândirea acestui autor, de neclaritatea percepţiei lor - ar fi indiscernabile. Însă, nici fenomenologia corporalităţii, nici reflecţiile şcolilor heideggeriene sau frankfurtiene asupra modernităţii, nici „new french philosophy” nu s-au oprit în mod special asupra acestui scriitor. Ceea ce-l condamnă deocamdată la o existenţă postumă redusă la cercurile specialiştilor. Şi aici putem felicita traducătorul-interpret care a ales să intre într-un dialog cu autorul pe care îl pune în faţa propriilor sale opţiuni filosofice de creştin răsăritean dus la şcoala lui Heidegger sau de fenomenolog pravoslavnic. Atâta doar că discuţia lor e angajată prea iute şi, contrar regulilor spiritismului erudit, duhul lui Malebranche nu e convocat pentru un dialog, ci pentru a i se aduce mustrări.

Mai întâi, de ce Tratatul de morală? Cum a ajuns editorul român tocmai la această carte? Autorul dă lovitura încă de la primul său titlu, Cercetare asupra adevărului (1674), de care este legat aşa cum legăm numele lui Kant de Critica Raţiunii Pure sau al lui Heidegger de Fiinţă şi timp. Este lucrarea în care împacă noua ştiinţă carteziană cu o profundă religiozitate creştină. Mărturiile epocii ne relatează că într-o bună zi a anului 1664, tânărul Malebranche se opreşte la un librar de pe strada Saint-Jacques unde curiozitatea îi este stârnită de titlul laconic al unei lucrări de-a lui René Descartes: Omul. Preotul proaspăt hirotonisit, dispreţuind subtilităţile scolasticilor, este atras de limpezimea şi siguranţa expunerii fiziologice şi filosofice a subiectului. Stabilirea unei rupturi totale între trup şi suflet îi pare pe deplin conformă cu strădaniile evlavioase de mortificare a simţurilor şi de concentrare meditativă asupra slavei divine. Ceea ce numim îndeobşte dualismul cartezian – opoziţia dintre lucrurile materiale şi cele spirituale – e radicalizată: nicio acţiune cauzală a trupului asupra minţii sau a minţii asupra corpului nu este posibilă! Metoda pusă la punct în Cercetarea asupra adevărului - şi pentru a da titlul complet al lucrării: Unde este vorba despre mintea omului şi felul în care trebuie folosită pentru a evita erorile în ştiinţă – aduce servicii atât studiului naturii, cât şi întăririi legăturii noastre cu divinitatea. S-ar fi putut începe transferul piosului autor în slove valahe cu Tratatul despre natură şi graţie (1680), unde sunt puse laolaltă mult mai strâns preocupările savante ale autorului cu grija sa pentru îndatoririle faţă de Dumnezeu. Filosofia lui este aici irigată de o teologie a harului: legile graţiei sunt mai inteligibile decât cele ale naturii pe care le şi cuprind în programul unei raţiuni divine la care participăm, dar care ne depăşeşte. Aspectul „ştiinţific” al harului malebranchist îl va interesa mai târziu pe Voltaire. Dar n-a fost să fie nici Cercetarea..., nici Tratatul despre natură..., nici Conversaţiile creştine (1677) sau Convorbirile asupra metafizicii, religiei şi a morţii (1688). Toate acestea s-au bucurat la vremea lor de o recepţie mult mai entuziastă decât Tratatul despre morală. N-avem habar cum de s-a oprit echipa din spatele colecţiei Cogito tocmai asupra acestei cărţi. Să fie în spate vreun plan de transpunere în română a câtorva titluri din opera părintelui Malebranche? Vreun proiect de investigare a moralelor prekantiene? A raporturilor eticii moderne cu religia? Un noroc nemeritat al literelor naţionale? Nu ştim.

Nu e nimic pierdut. Lucrarea prezent tălmăcită, ca şi celelalte pomenite, reuneşte elementele de morală cu viziunea metafizică şi teologică a autorului. El se chiar grăbeşte să răspundă unei eventuale acuze că ar repeta ceea ce a scris mai înainte: Tratatul de morală, ni se spune, este o lucrare concepută pentru „toată lumea” (p.130), iar adevărurile practice, cele filosofice şi cele religioase sunt prea strâns unite pentru a fi tratate separat, provenind din acelaşi izvor. Simptomatologia erorilor minţii în exerciţiul cunoaşterii naturii, întreprinsă în Cercetarea asupra adevărului, este completată de diagnoza comportamentelor, aşa cum o vede acest profund autor religios, participând la renaşterea creştină a unui neliniştit sfârşit de veac. Sistematicitatea descrierii a îndatoririlor şi rătăcirilor noastre derivă din Ordinea perfecţiunilor divine pe care trebuie să o urmăm şi a cărei transparenţă s-a pierdut în urma păcatului adamic. Dorinţa de sistem îl îndepărtează parţial de ceilalţi fini cunoscători din epocă ai părţii întunecate a virtuţiilor umane, Blaise Pascal, Baltasar Gracián sau La Rouchefoucault. Însă, ca şi la aceştia, teologia căderii îi conferă posibilitatea unui desengaňo înţelept şi fortificator în faţa tulburărilor lumii. Tragismul gândirii sale izvorăşte din posibilitatea permanentă şi simultană a căderii şi a salvării.

Întâlnirea lui Malebranche cu ştiinţele sociale ale zilelor noastre ar putea veni din fineţea şi insistenţa cu care analizează problema habitusului, acest strat prereflexiv care conţine solidar şi indiscernabil obişnuinţe sociale, moşteniri genetice şi deprinderi individuale. Doar în baza acestor dispoziţii îndelung formate este judecat omul în Tratatul de morală şi nu printr-o acţiune trecătoare, fie ea şi eroică. Puritatea bunelor intenţii se dovedeşte abia în raport cu acest fond fiziologic şi social. Confruntarea cu cercetările de azi asupra omului şi societăţii nu are însă loc aici. În bogatul aparat critic este greu să te călăuzeşti între informaţia utilă şi perdaful teologico-metafizic pe care venerabilul gânditor îl încasează de la mai tânărul său translator. Când părintele Malebranche ne spune că Dumnezeu iubeşte oamenii pentru că ei sunt imaginea sa, o scurtă notă (a 236-a) ne avertizează că textul trădează „esenţa creştinismului”. Nedumeriţi? Vorbeşte cărturarul franţuz despre simplitatea căilor proniei cereşti ce pot produce viaţa şi moartea, belşugul unei recolte sau nimicirea ei, în conformitate cu aceleaşi legi ale naturii? Dragomanul carpatin ne previne tam-nesam că această simplitate permite şi intervenţia tehnică de modificare a naturii şi că autorul ar fi făcut mai bine să se concentreze asupra transformării apocaliptice a lumii de dinaintea Judecăţii de Apoi (nota 244). În plus, nicio referire în articolul de 20 de rânduri dedicat simplităţii căilor divine la suferinţa Domnului, adaugă scandalizat contemporanul nostru, posesor al criteriilor „adevăratei teologii” (nota 248) de care – iată! - Tratatul de morală când se îndepărtează, când se apropie. Ne avertizează moralistul din vremea Regelui Soare că sufletul resimte mai tare poftele trupeşti decât iubirea lui Dumnezeu? Asta e pentru că mai sus-pomenitul popă parizian n-avea încredere în iluminările mistice, în care, ne asigură Marius Motogna (nota 307), lucrurile stau tocmai pe dos! Ne propune firoscosul cartezian să ne concentrăm asupra atributelor divine la care mintea omenească are acces? Nicio colegialitate din partea atletului clujean al credinţei care ne invită să privim alături de el pierderea acestui suflet în lumea umbrelor filosofice ce abia de mai amintesc de „Dumnezeu cel Viu, întâlnit în gândirea religioasă autentică”(nota 331).

De unde vine atâta condescendenţă pentru autorul studiat? Eram obişnuiţi cu câte un belfer pe jumătate şcolit în tradiţie anglo-saxonă şi care îşi rezolva orice neînţelegere a textelor clasice, de obicei provocată de absenţa oricărei distanţe şi empatii cu trecutul, cu formula : „the tricky argument of...” - înlocuiţi punctele de suspensie cu Aristotel, Leibniz, sau Hegel, ori, mai bine, frecventaţi şcolile de vară! Acolo, boiala doctă cade mai uşor şi puteţi găsi şi din cei cu vino-ncoace. Însă procurorul nostru vine pe o altă filiaţie, dezvăluită pe larg într-un amplu studiu introductiv care e orice, mai puţin introductiv. Poate nu ar fi stricat o notă bio-bibliografică, o expunere chiar şi didactică a principalelor teme ale filosofiei lui Malebranche. Dar simplitatea e trudnică, iar amorul propriu al autorului ar rămâne cu buzele umflate! Şi atunci s-a preferat un rechizitoriu heideggeriano-creştin unde acuzele sunt pronunţate în numele unei entităţi vaste, numite „gândirea antico-medievală”, care ar cuprinde adevărata tradiţie mistică a întâlnirii concrete cu divinitatea. Acest miez dur al misticii nu pare a avea o cronologie precisă, între cei ce s-au dedulcit din tainele lui numărându-se Meister Eckhard, dar şi Buber şi Heidegger. Privirea care trece cu atâta uşurinţă peste veacuri nu se pierde în detalii mărunte şi nu măsoară timpul în ani şi decenii. Malebranche-ul lui Marius Motogna îl tot anunţă de-a lungul studiului introductiv pe Spinoza (paginile 49, 53, 54, 57). Or, majoritatea operei filosofului olandez apăruse cu câţiva ani înainte să înceapă père Malebranche să tulbure Europa cu polemicile lui, în 1677, iar unica sa lucrare antumă, Tratatul teologico-politic era deja tipărită în 1670, înainte să aflăm de vreo intenţie a bunului preot catolic de a deveni autor. Ceea ce dăunează şi efectului ultimei fraze a studiului lui Motogna, în care suntem anunţaţi că ne aflăm în faţa primei morale sistematice moderne apărute, iată, la şapte ani după Etica demonstrată după metoda geometrică a lui Baruch Spinoza. Întregul efort remarcabil al interpretului de a scoate în evidenţă cum gândirea părintelui Malebranche anunţă spiritul ştiinţific modern şi moralitatea Timpurilor Noi este îngropat de strădania de a dovedi la fiecare pas că piosul autor francez se depărtează de teologia cea adevărată şi de creştinismul cel autentic.

Ar fi fost o muncă editorială, lăsată însă în plata Domnului, de a face curăţenie prin aparatul critic şi de a struni un traducător-cometator ce are conturi teologicale de reglat cu Malebranche. Filosoful Marius Motogna nu-i iartă autorului Tratatului de morală pentru timpul pe care i l-a smuls cu efectuarea unei traduceri limpezi şi atente.

 

(publicat în revista Cultura, nr. 17, joi 23 mai 2013)

I Malebranche - grup de diavoli din Infernul lui Dante reprezentaţi de Giotto

I Malebranche - grup de diavoli din Infernul lui Dante reprezentaţi de Giotto

Tag(s) : #Malebranche, #Descartes, #dualism, #habitus, #morala, #etica