Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

 

de Claudiu Gaiu

 

Revoluţia minţiii este încercarea lui Jonathan Israel de a pune erudiţia savantului în slujba unui angajament politic progresist. Din această pricină, eroii cărţii savantului britanic, d’Holbach, Tom Pain, Herder şi în fruntea lor Diderot, ne sunt zugrăviţi în culori familiare. Recunoaştem lupta împotriva tiraniei, duşman cu atât mai insidios, ne învaţă vremurile recente, cu cât se impune adesea în numele fericirii generale. Mai întâlnim şi încrederea în educaţie ca principal combustibil ce poate pune în mişcare maşinăria democraţiei reprezentative. Regăsim şi nu putem să nu fim de acord cu lupta pentru egalitatea între rase şi sexe, ... şi... et caetera, et caetera... Într-adevăr, preţul de plătit pentru a-i invita pe enciclopedişti la colocviile academicilor sau la mitingurile protestatarilor din zilele noastre este pierderea pitorescului, renunţarea la înstrăinarea scufundării cercetătoare în bătăliile intelectuale ale epocii Luminilor, ce nu se suprapun niciodată întocmai peste cele de azi. Odată acceptată această vămuire a curiozităţii, demonstraţia cărţii nu are cusur: valorile egalitarismului laic sunt produse ale iluminismului radical. Afirmaţia pare un loc comun, însă tocmai acest gen de banalităţi savante merită reinspectate pentru a măsura anvergura unei întreprinderi intelectuale de odinioară, pentru a verifica cât de fidele mai sunt revendicările de la trecut ale unor poziţii intelectuale prezente şi, în sfârşit, pentru a vedea dacă aceste rădăcini mai sunt încă vii, dacă nu cumva arborele emancipării iluministe nu s-a uscat între timp şi dăm numele lui unor agăţătoare parazite lipsite de clorofilă care au acoperit trunchiul altădată viguros. Afirmaţia nu este un loc comun deoarece Israel întreprinde un demers polemic împotriva majorităţii curentelor istoriografice: pentru el, ideile au o influenţă majoră asupra transformării lumii. Cu o naivitate jucată, autorul nu-şi susţine atacul prin teorii epistemice asupra bazei economice sau cadrului psihologic şi temporal al producţiei de idei, ci prin exemple. Rămân savuroase şi memorabile paginile de analiză a corespondeţei lui Frederic cel Mare al Prusiei. Marele strateg şi abilul diplomat ştia că un autocrat al vremurilor moderne are nevoie de bunăvoinţa penelor celor mai iscusite ale Europei, ba mai mult, că se cade ca un mare monarh să se împărtăşească din ideile cele mai moderne. Eseul de faţă ni-l arată pe temutul războinic, pe rând, înfuriat, conciliant sau stânjenit de antidespotismul, egalitarismul sau pacifismul lui Diderot sau d’Holbach. Îl vedem încercând să clădească alături de Voltaire un iluminism politic moderat şi imperial ori dispus să cumpere cu cinism câteva minţii mai înfierbântate, aşa cum insinuează Alteţa Sa că ar fi procedat Ecaterina a Rusiei cu acel nerecunoscător de Diderot.

Dar revoluţia minţii nu atinsese doar capetele încoronate ci şi păturile de jos ale populaţiei. Caracterul ei intelectual îi asigură întronarea peste ţinuturile cele mai îndepărtate şi dincolo de scurgerea veacurilor. Ideile sunt adevărata infrastructură şi temelie a realităţii, căci, spune autorul, fără o incursiune serioasă în istoria intelectuală, revoluţiile americană, olandeză şi franceză rămân nişte izbucniri fără explicaţie. Pretenţiile platonismului profesat de savantul britanic rămân de fiecare dată nesatisfăcute de feluritele împliniri istorice: dăinuirea sclavagismului dincolo de Atlantic, menţinerea întreprinderii coloniale dincoace, perpetuarea absenţei de drepturi politice a femeilor sau a penalizării homosexualităţii. Preschimbarea descrisă de Israel e mai profundă şi nu se identifică cu niciuna din răsturnările violente de regim politic la care asistăm, ci este strădania lentă, ascunsă şi gigantică de a convinge majoritatea oamenilor de superioritatea raţiunii asupra superstiţiei. Asistăm la o bătălie psihologică în care iluminiştii radicali îşi demoralizează adversarul înainte de a lua conducerea unei armate:

„ ... Iluminismul radical năzuia să creeze un tip de societate şi, de la începutul anilor 1770, considera că aceasta ar fi fost posibil numai prin intermediul a ceea ce Pain şi Barlow numeau o revoluţia generală. Însă, fiindcă revoluţia generală pe care se străduiau s-o proiecteze nu intenţiona să fie una a violenţei, uciderii şi distrugerii, gândirea radicală trebuia să se prezinte pe sine ca un război al raţiunii şi ca un efort de convingere împotriva superstiţiei crase şi a opresiunii crude, sperând că aşa ceva va fi de ajuns pentru a reuşi.”

Universalismul raţional al secolului al XVIII-lea - ale cărui scopuri practice ar fi pacea globală şi impunerea drepturilor omului pretutindeni, ţeluri urmărite sub îndrumarea unei înţelepte Societăţi a Naţiunilor - nu este pentru Jonathan Israel doar un obiect de studiu, ci şi o poziţie politică şi intelectuală asumată fără rezerve. În jocul de apropiere şi distanţare din care se naşte scriitura istorică, specialistul Luminilor mizează aproape exclusiv pe empatie. El nu e atras de consideraţiile unor Horkheimer şi Adorno asupra dialecticii dintre mit şi luminare intelectuală ca două faţete ale aceluiaşi răspuns în faţa unei terori iniţiale înfruntate de om prin supunere religioasă, devenită mai târziu dominare raţională a propriilor patimi şi a stihiilor naturii. Nu gustă critica nietzscheeană a tânărului Koselleck din Criză şi critică (o versiunea română a volumului este în curs de apariţie) ce dezvăluie mecanismele unei filosofii utopice a istoriei produsă de minţile unei burghezii, care, ţinută departe de pârghiile puterii, nu găseşte altă cale de afirmare în societate decât rolul de judecător moral absolut ce-şi sprijină aserţiunile pe valorile de necontestat ale progresului general. Însă miopia teoretică şi reţinerea speculativă a autorului nostru sunt semnele unui spirit atras de sârguinţa empirică. Într-o oarecare măsură, O revoluţie a minţii rezumă efortul uriaş din trilogia Luminiilor dezvoltată de Israel în Democratic Enlightenment, Enlightenment Contested şi Radical Enlightenment. Alcătuind o veritabilă enciclopedie a iluminismului, cele trei titluri cuprind în aproape 3000 de pagini controversele filosofice, politice şi juridice prezentate în cele mai diverse contexte culturale şi geografice, din Americi până în India şi din Africa până în Extremul Orient. Nemărginimea ţinuturilor parcurse de ochiul istoricului, reprodusă de întinderea acestor opere, îi îngăduia savantului dezvoltarea unor nuanţe şi contraste obturate de densitatea lucrării de faţă. Astfel, în Enlightenment Contested găsim schiţat cu trăsături puternice un portret al lui Nicolae Mavrocordat. Poliglot, fin cunoscător al ideilor occidentale moderne ca şi al tradiţiilor orientale, voievodul apare ca promotorul unei poziţii ce sintetizează în politică conservatorismul şi iluminismul moderat, iar în cultură contopeşte aristotelismul filtrat prin teologia ortodoxă cu principiile ştiinţei empirice a lui Bacon şi Locke. Domnitorul moldo-valah este pus într-o lumină inedită prin prezentarea sa în zarea unei Renaşteri greceşti ce a cuprins nu doar pe abilii diplomaţi şi complotişti care erau fanarioţii, dar şi elitele comerciale şi intelectuale elene din Italia, Balcani sau Rusia.

Revoluţia minţii este doar un opuscul în comparaţie cu pomenitul roman fluviu dezvoltat în trei volume. Aici, autorul este obligat adesea la judecata expeditivă a unui tribunal militar. Acuzatul predilect şi veritabilă bestia nera pentru universitarul britanic – ca să facem o mică plecăciune presei sportive care a încetăţenit italienismul de mai sus – este Jean-Jacques Rousseau. Dacă intriga dramei Luminilor este construită de Israel pe conflictul dintre partidul radical şi partidul moderat în opoziţia lor directă sau indirectă faţă de conservatori, cetăţeanul genovez nu se potriveşte cu niciuna din aceste mişcări politice. Critica acestuia din urmă împotriva democraţiei reprezentative - un principiu nechestionat al radicalilor şi preluat cu aceeaşi forţă de reprezentantul acestora printre noi, preaonoratul profesor Jonathan Israel – scotea la iveală aspiraţiile de castă ale burgheziei radicale care invoca propria moralitate şi propriile capacităţii intelectuale ca virtuţi ce o îndreptăţeau să ia locul aristocraţiei. Pentru eroii lui Israel, Contractul social este calea spre o tiranie mai rea decât cea a nobililor: despotismul întunecat al celor insuficient expuşi luminii raţiunii. „Să fim înţeleşi, gentlemenii americani nu au înlăturat opresiunea cizmei engleze pentru a cădea sub tălpile unor coate goale” – o afirmaţie politică des folosită de romanul istoric şi de scriitura politică prin care Gore Vidal încearcă să redea începuturile Statelor Unite ale Americii.

Odată deligitimată agenda ultraradicală a rousseauismului în numele expertizei şi competenţei democrate – vechea dorinţă de egalitate cu leii a dulăului Samson stânjenit fraternitatea ce i-o arată căţelul Samurache – autorul ei este judecat cu asprimea pe care o merită trădătorii, iar capetele de acuzare nu dau mari nădejdi apărării. Jean-Jacques este adversarul libertăţii de expresie prin teoretizarea cenzurii. Scrierile sale sunt drojdia vrajbei între popoare, interesul său pentru specificul local fiind calea spre viitoarele naţionalisme belicoase. Ca să nu mai amintim de făţărnicia lui, căci sub masca revoluţionarului se ascunde un retrograd susţinător al religiei. Pe scurt, Rousseau este imaginea răsturnată a radicalului iluminist democrat, cosmopolit, progresist şi ateu. Nu ştim ce tribunal acceptă argumente de filosofie primă, dar pledoaria în favoarea lui Rousseau ar trebui să plece de la natura umană, care pentru el nu este lumina raţiunii eterne, ultim rest al definirii omului ca sclipire a lucirii divine. Ea este alcătuită din opinii, moravuri, deprinderi, altfel spus, din aluatul din care-s plămădite visele, după cum numeşte preaînvăţatul Prospero imaginarul. Poziţia radicală conţine un fetişism al raţiunii: aceşti atei au pus în locul lui Dumnezeu un idol făcut din logica lui Bacon, chip de lut atemporal luminând lucrurile cu razele sale reci. Pentru un cititor atent al lui Emil sau al Noii Eloize, raţiunea este sinteza capacităţilor omeneşti, produs al evoluţiei sensibile, pulsionale şi tehnice a omului ca parte a comunităţii. Poziţia lui Rousseau este mult mai relativistă decât milenarismul progresist în care Israel vede inspiraţia pentru un program social-democrat de ale cărui exigenţe ne apropiem veac după veac. Apoi, protonaţionalismul de care Rousseau este învinuit este corectat de morala sentimentului dezvoltată de vicarul savoiard: nu raţiunea, ci simţirea ne indică binele, iar aceasta este religia naturală, drumul spre adevărata fraternitate a tuturor oamenilor, care nu se identifică cu diversele ei încercări de instituţionalizare, numite fie Biserica Universală, fie Societatea Naţiunilor. Iată mesajul necontaminat al creştinismului Evangheliilor, în lectura lui Rousseau. Separarea dintre religie şi putere, pe care Jonathan Israel o vede ca o moştenire a gândirii lui Spinoza şi Bayle, este, pentru autorul Contractului Social opera lui Isus, care a plasat îndatoririle spirituale alături de cele obşteşti.

Însă dacă Rousseau critică închipuirea unei raţiuni pure deţinute de un Dumnezeu îndepărtat al deiştilor sau accesibilă tuturor prin eliminarea treptată a superstiţiei, el nu va cădea, în ciuda tonului său dulceag ce a putut păcăli comentatorii mai grăbiţi, în iluzia contrară a unui sentiment purificat, a unei iubiri universale dezîncarnate. Dacă religia va lua forme instituţionale, altele decât cele ale statului, acestea îl vor concura în mod necesar sau vor încerca să integreze în corpul ecleziastic judele, ofiţerul ori dascălul. Aici i se arată lui Rousseau geniul politic al lui Mahomed care a ştiut să pună în cartea sfântă alături de revelaţie şi un cod etic, juridic şi militar, neîngăduind rivalitatea între credinţă şi putere, strânse în acelaşi pumn. Cititor atent al Evangheliilor, pentru Rousseau nu există creştini adevăraţi în vremea sa. Şi probabil că situaţia nu s-a schimbat radical de atunci. Mai mult, o armată creştină sau o cetate creştină sunt fie nume date abuziv unor realităţi barbare, fie contradicţia ce ar trebui să definească sufletul sfâşiat al oricărui creştin ce încearcă să fie şi cetăţean. Trăirea acestei rupturi e moştenirea ascunsă lăsată de iluminişti romantismului şi existenţialismului. Ea nu găseşte ecou în lectura lui Jonathan Israel, ultimul descendent major al seninătăţii falsei conştiinţe burgheze a Luminilor.

 

 

(publicat în Cultura, nr. 413, anul VIII/9, 14 martie, 2013)

Ultimul iluminist
Tag(s) : #Denis Diderot, #Frederic cel Mare, #Nicolae Mavrocordat, #Jean-Jacques Rousseau, #democratie reprezentativa, #creştinism, #iluminism moderat, #falsă conştiinţă, #Societatea Naţiunilor