Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

de Claudiu Gaiu

 

Recenzie: Quentin Meillassoux, După finitudine. Eseu asupra necesității contingenței, traducere și postfață: Ovidiu Stanciu; prefață: Alain Badiou; Editura Tact, Cluj, 2014

 

Matematica întâmplărilor

Către 1800, într-o îndepărtată provincie septentrională a Prusiei ar fi apărut dogmatica contrarevoluției științifice. Autorul ei, Immanuel Kant, ar fi repus gândirea în centrul universului reducând cercetarea metafizică legitimă la posibilitățile experienței umane. Orice altă discuție filosofică va fi de acum încolo speculație goală. Quentin Meillassoux cheamă la răsturnarea acestui regim reacționar al filosofiei prin reapropierea sensului revoluției galileano-carteziene. Regimul revoluționar al filosofiei nu se obține prin transformarea acesteia într-o ancilla scientiae, analiza limbajului sau a rezultatelor cunoașterii științifice. Ea trebuie să aprofundeze principiul revoluției științifice moderne: matematizarea ființei. În această declarație se găsește filiația intelectuală a lui Meillassoux. El e un original continuator al gândirii lui Alain Badiou a cărui primă teză se enunță astfel: „matematica este ontologie”. Spre deosebire de maestrul său, autorul eseului Despre finitudine are ambiții mai restrânse, căci nu se întoarce asupra gesturilor fondatoare ale metafizicii grecești de a echivala Ființa cu Unu. Analizele noului star al French Theory se mențin în cadrele modernității științifico-filosofice. La fel ca și Badiou, Meillassoux face apel la teoriile matematicianului Georg Cantor și consecințele lor în logicile matematice pentru a gândi contingența. Astfel, el operează o distincție între contingența radicală, altul conștiinței, care este obiectul științei matematice a naturii, și hazard, ultimul presupunând deja legi existente față de care se manifestă aberant. Pentru cei doi gânditori francezi, întâmplarea este ceea ce precedă legea, numărul și calculul și care subzistă în structură, în numărare sau în tehnică calculatorie, fără a putea fi scos la iveală de ele. Contingența este „multiplul fără unu” al lui Badiou, de care poate da seama „principiul irațiunii” propus de Meillassoux. Irațiunea ipostaziată în temei al lumii înlocuiește Dumnezeul teologiei sau Rațiunea Suficientă din metafizică. Este principiu care spune că orice lege poate fi abolită, doar irațiunea rămânând eternă.

În ciuda numelui său diabolic, irațiunea nu este decât apelativul tehnic al întâmplării universale ce se regăsește în toate faptele, ceea ce rămâne inexplicabil și neașteptat în destinul și materia lumii. Ea întemeiază putința de a fi altfel a lucrurilor, capacitatea naturii și a istoriei de a o apuca pe alt drum decât cel deja parcurs. Principiul irațiunii distruge subiectul cunoscător ca și corelat al lumii-cunoscute, pentru că îmbrățișează și posibilitatea dispariției oricărei minți ce scrutează natura. Ceea ce dădea forță legilor științei naturii era necesitatea evenimentelor prevăzute de ele. Or, firea faptelor e de a fi străine oricărei obligații. Natura supusă legii are încă însemnele unui trecut teologic și metafizic. Fixitatea normelor aparține doar privirii temătoare să-și găsească infirmate anticipațiile. Posibilitatea eliberării universului de privitor prin descentrarea gândirii – fundament al științei moderne – ne dezvăluie adevărata ființa a lucrurilor: totul se poate petrece, mai puțin ceva necesar. Singura necesitate rămasă e cea a contingenței.

O astfel de lume a schimbării continue e spaima viziunilor religioase și metafizice care caută și proclamă stabilitatea firii. Dar la fel cum la Badiou, multiplicitatea nu era opusul unului și nici un compus de unități deoarece preceda și se sustrăgea oricărui principiu de numărare, pentru Meillassoux, contingența nu este opusul legii, ci ceea ce în mod fundamental scapă unei organizări perene. Universul științei e mai degrabă cel al unei evoluții lente a normelor ce guvernează peste mișcarea celor neînsuflețite și a celor însuflețite și nu nebunia unei simultaneități a ființei și neființei. În câteva din cele mai inspirate pagini ale eseului, ideea unei ființări contradictorii – care este și totodată nu este – e analizată și respinsă. O astfel de monstruozitate ar fi privată de devenire, căci ea, fiind în același timp altul său, neființa sa, nu are în ce să se preschimbe. Nu poate nici să dispară fiindcă este deja non-existență și în consecință ar fi eternă. Până la urmă, neadmițând nicio contradicție, căci dizolvă orice diferență, ea se recunoaște în negativ ca ființa absolută descrisă de Hegel. Ființa absolută și ființa contradictorie sunt mereu aceleași, vrăjmași ai alterității. Iar fără diferență, transformarea perpetua a lumii contingenței, înstrăinarea lucrurilor de ele însele, nu poate avea loc. Nu se admite ipoteza unei Alterități Radicale, divinitatea absolută și contradictorie, stăpânitoare peste ființă și neființă. Principiul irațiunii – sau al fapticității, sub denumirea sa pozitivă – nu are o instanță care să-l reprezinte. Nu este el însuși un fapt contingent. E sensul titlului tezei de doctorat a eseistului: Inexistența divină. Astfel, gândirea contingenței ne permite să răspundem pozitiv la marile întrebări metafizice: de unde venim? - de nicăieri; de ce existăm? - pentru nimic.

 

Citește continuarea...

 

Immanuel Kant

Immanuel Kant

Tag(s) : #Kant, #Cantor, #Galilei, #Descartes, #Badiou, #Hegel, #Meillassoux