„Atât de puţină diferenţă”: zone de umbră în jurul unei ipoteze

de Marsó Paula

Întâlnim un paragraf uimitor şi puţin cunoscut într-unul din textele cele mai comentate şi citite ale lui Rousseau, la sfârşitul Discursului său asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni (Al doilea Discurs). Când Rousseau pune în paralel istoria contemporană şi trecutul ipotetic, el pare să şteargă diferenţa dintre cele două stări. Totuşi, diferenţa s-a arătat hotărâtoare în raport cu teza pe care o exprimase aici. Provocare ticluită? Paradox căutat şi voit? Cum să citim acest paragraf şi cum să înţelegem miza acestei idei?

Eseul ce urmează caută să analizeze noţiunea cu totul ipotetică de „stare de natură” din al doilea Discurs al lui Rousseau. Acesta este unul din textele cele mai sfidătoare ale autorului. Ne întrebăm cum de Rousseau a ales acest punct de plecare pentru cariera sa filosofică. Să ni se îngăduie să cităm mai pe larg din Prefaţa scrisă la începutul Discursului asupra artelor şi ştiinţelor, unde declară că discursul dominant al epocii sale e unul fanatic (habotnic) şi în slujba prejudecăţilor celor mai curente: „Prevăd că cu greu mi se va ierta calea pe care am apucat. Atacând pieptiş tot ce adună azi admiraţia oamenilor, nu mă pot aştepta decât la mustrare din partea tuturor; şi nu din pricină că am găsit aprobarea câtorva înţelepţi trebuie să mă bizui şi pe cea a publicului. Aşadar, eu am ales de ce parte sunt; nu mă îngrijesc să fiu pe plac nici lumii bune şi nici modelor ei. Vor fi întotdeauna oameni făcuţi pentru a fi subjugaţi opiniilor vremii lor, ţării lor, societăţii lor. Cutare se arată azi liber cugetător şi filosof, care mai ieri era habotnic. Nu trebuie scris pentru astfel de cititori, când ne dorim să trăim dincolo de acest veac.”

Această libertate de exprimare, parhessia, sau curaj al adevărul îl îndeamnă să răspundă la întrebarea lansată de Academia din Dijon asupra inegalităţilor sociale, intrând în bătăliile filosofice şi politice ale epocii. Premiul a fost acordat abatelui Talbert care afirmase că inegalităţile sunt date de voinţa lui Dumnezeu. De o parte se aflau teoreticienii dreptului divin, favorabili monarhiei absolute, aşa cum era Bossuet. De cealaltă parte, se aflau cei care doreau să substituie acestei logice pe cea a „dreptului natural”. După teoriile lor, inegalităţile se înrădăcinează în chiar natura Statului civil. Şi de o parte şi de cealaltă, inegalităţile apar ca fatale. Or, după Rousseau, Hobbes, Locke şi alţi teoreticieni au confundat omul natural cu omul actual. Au pus în starea lor de natură tot ce era trebuincios pentru a justifica inegalităţile actuale. Pentru a şti dacă inegalităţile sunt naturale trebuie să ajungem să cunoaştem ce a fost omul înaintea culturii. Dificilă întreprindre rezolvată de mulţi filosofi prin apelul la idei politice luate din societăţile civilizate. Alţii chiar au ajuns să gândească că această stare nici n-a existat, ne spune Rousseau. După ce şi-a propus să înlăture toate faptele – căci referinţele biblice nu pot fi considerate despt fapte – filosoful revine şi întăreşte spusele sale conform cărora cercetările sale ipotetice şi condiţionale nu trebuie considerate ca adevăruri istorice. Analizele sale urmăresc mai degrabă să lumineze natura lucrurilor decât să scoată la iveală veritabila lor origine.

Rousseau nu crede aşadar că a existat vreodată o „stare de natură”. El se străduie totuşi să construiască conceptul de natură. Se va inspira pentru aceasta dintr-o metodă pe care prietenul său Diderot o experimentase în Scrisoarea despre orbi din 1749. Este vorba, mai întâi de construirea modelului ipotetic al originii fenomenului şi mai apoi de deducerea consecinţelor sale prin (re)construcţia procesului care ar merge de la această obârşie până în prezent. O natură cu totul culturală, ne indică subversiv pana autorului...

Să începem cu chestiunea morală. Starea de natură se găseşte în afara acestei problematici, căci e o stare amorală în care nici bunătatea, nici răutatea nu domnesc: „...aceeaşi pricină care-i împiedică pe sălbatici să-şi folosească raţiunea (...) îi împiedică şi să abuzeze de facultăţile lor (...), deci sălbaticii nu sunt răi, deoarece nu pot să fie buni...”. Ceea ce îi împiedică să facă vreun rău este cumpătarea pasiunilor şi neştiinţa viciilor. Societatea actuală, în felul său, ignoră murala şi poate fi şi ea considerată ca amorală. Iar după un lung discurs asupra diferitelor grade de inegalitate prezentă, Rousseau introduce acel gând uimitor de la care noi am plecat: „Aici, toţi particularii redevin egali pentru că nu sunt nimic (...). Aici totul revine la legea celui mai puternic şi prin urmare la o nouă stare de natură deosebită de cea cu care am început prin aceea că prima era starea de natură în puritatea sa, ai aceasta din urmă este rodul unui exces de corupţie. De altminteri, e atât de puţină diferenţă între cele două stări”.

Există o diferenţă absolută şi în acelaşi timp insesizabilă între cele două stări de natură. Una este în mod ipotetic pură şi originară, cealaltă este rezultatul stricăciunii societăţii. Cum să descriem acest aproape nimic ce le desparte?

(...)

Nu putem merge îndărăt, căci toate ipotezele noastre privind trecutul nu sunt decât proiecţii formate pe calapodul viziunii noastre asupra lumii actuale. Nu putem găsi originea limbilor ori a societăţii căci reflecţiile noastre sălăjluiesc în gândirea noastră prezentă. Chipul statuii lui Glaucus de la începutul celui de-al doilea Discurs, „pe care timpul, marea şi furtunile l-au sluţit într-atât încât a devenit de nrecunoscut” ne povesteşte preschimbarea sufletului omenesc şi a patimilor sale. Ele se schimbă neîncetat fără ca noi să băgăm de seamă, iar forma sa originară nu mai poate fi recuperată. Nu se află nicăieri vreun model care să nu fi suferit alterare. Astfel firea omenească a devenit „lucrarea tuturor acestor noi relaţii” prezente în Istorie ca şi în Natură. Dar această Istorie şi această Natură nu sunt doar prăbuşire, căci căderea este întreruptă – în mod paradoxal – de catastrofele progresului. Altfel spus, relele naturale pot deveni elemente salutare şi rodnice pentru societate, după cum şi relele societăţii pot transforma mişcările negative în mişcări pozitive în sânul naturii. Într-o anumită economie totul se echilibrează aici în entropie. Dar nu trebuie să ne lăsăm păgubaşi şi să ne gândim că nu există nici virtute, nici fericire, ci, ne îndeamnă Rousseau, „să ne străduim să scoatem din rele leacul potrivit” vindecării noastre.

Facultatea imaginaţiei care pune în mişcare mila şi perfectibilitatea sunt cele două principii esenţial omeneşti prin care suntem liberi să ne trăim destinul ca prăbuşire sau ca progres. Cei doi poli sunt vecini, ba chiar foarte apropiaţi. Diferenţa între cei doi termeni – „atât de puţină” de altfel – ni se dă spre a fi construită şi articulată. Această diferenţă poate fi numită pasiune, emoţie, sentiment sau, în limba lui Rousseau, milă. Trebuie găsită limba care să exprime această emoţie, trebuie ca vocea naturii să ne vorbească şi să vorbească în noi. În gândirea lui Rousseau, apoteoza conştiinţei, „instinct divin, nemuritor şi voce cerească; călăuză sigură a unei fiinţe neştiutoare şi limitate, însă inteligente şi libere; judecător fără greş a binelui şi răului” cere un întreg proiect de educaţie (vezi Emil) şi de seducţie (vezi limba elocinţei din Profesiunea de credinţă) îndreptate împotriva oricărui proiect de educaţie şi de seducţie.